Închizi ochii. Închizi ochii şi trăieşti. Peste fiinţa ta se aşează vălul iluziei, dar încă trăieşti. Eşti visul realităţii aruncat din realitatea visului. Abisul în care ai căzut nu te împiedică să-ţi continui drumul. Tu eşti paradoxul teribil al unui univers înrudit cu nelimitatul, cu inefabilul şi cu muzele oniricului.
Te mişti cu paşi mărunţi către un cerc. Este cercul trasat pe pământul pe care tu păşeşti de către un magician pe care nu îl cunoşti, dar pe care îl simţi. Cu cât eşti mai aproape de cercul respectiv, fiinţa ta se fragmenteaza. Distanţa implică disoluţie. Atingi cercul, dar cu preţul renunţării la sine.
Acum eşti în spaţiul oniric. Nu poţi să controlezi câtuşi de puţin mişcările fiinţei tale şi cu toate acestea, tu eşti cel care le realizează şi într-un fel, recunoşti că ele fac parte din tine, îţi sunt familiare, dar acolo, departe, ele îţi par a fi în afara ta, în afara ta şi totuşi ale tale. De câteva ori, percepi spaţiul tău oniric ca fiind în totalitate al tău, că fiind parte esenţială a existenţei tale. Încerci să-ţi deschizi ochii, să percepi tot ce e în jurul tău, dar ochii tăi sunt deja deschişi în spaţiul ăsta şi în faţa ta e o lume pe care o cunoşti, doar că lumea aceasta este asemeni unui peisaj suprarealist pe care încerci să îl vânezi, să ţi-l însuşeşti, el se află în faţa unei lunete, iar tu potriveşti distanţele şi astfel, încerci să străbaţi toate straturile acestei lumi, numai că uneori eşuezi în a o înţelege, nu ai fler de vânător.
Îţi închizi ochii şi simţi că trăieşti într-o lume a oamenilor grăbiţi şi pare-se că fericirea e a celor care sunt veşnic grăbiţi, ei sunt o maşină de trăit pe care visul şi realitatea nu au timp să-i ia la rost, să le pună întrebări sau îi oprească preţ de câteva clipe din fuga lor spre perisabilitate. Tu stai pe loc şi încerci să străbaţi drumul întoarcerii spre fiinţa primordială, oamenii ţi-ar spune că visezi, dar de fapt, tu te joci cu realitatea.
De câteva ori ai fost Fowles şi vorbeai încontinuu despre real şi despre imaginar şi despre melanjul dintre cele două entităţi, zicând că hotarul dintre ele e aproape insesizabil. Tânărul Nicholas Urfe, creaţia ta, a trăit în cercurile concentrice ale visării şi ale realităţii şi tu te-ntrebai dacă nu care cumva principiul berkeley-ian îţi aparţine ( “to be is to be perceived” ) şi apoi, îl auzeai pe Hamlet, întrebându-se cum e cu fiinţarea, cu visarea şi cu nebunia, iar mai apoi, făceai pe Julio Cortazar, erai un scriitor argentinian care descria minuţios “mancuspiile”, animale ce păreau a aparţine fantasticului, dar care populau realitatea, iar minuţiozitatea descrierii ar fi făcut pe oricine să creadă că lumea populată de “mancuspii” este însăşi realitatea, pe care tu nu eşti capabil să o percepi, tu nu ţi-ai deschis încă ochii în interior, tu nu eşti profetul orb care îşi ajută cetatea, tu nu eşti decât fiinţa umană care nu distinge între vis şi realitate.
Ai renunţat la empatie şi te-ai gândit să te duci în căminul lui Pedro Calderon de la Barca, iar la intrare citeşti mesajul de bun-venit a “vis e viaţa noastră-ntreaga, iară visele tot vis”, dar tu te-ntrebi, ce gust are realitatea? Tu nu te temi că te-ai putea trezi din propriul tău vis, cum se temea stimatul Segismundo al lui Calderon de la Barca, pentru că tu nu te temi de închisori, de timp sau de alte asemenea elemente incomprehensibile ale lumii în care trăieşti. Dacă ai fi visul cumva, iar nu ţi-ar fi teamă şi astfel, te-ntrebi: trăieşti într-o lume reală sau într-una imaginară?
Deschizi ochii şi lângă tine nu mai este niciun abis, nu mai este nici măcar lumea pe care o cunoşti. Totul îţi pare a fi de neînţeles şi străin. Muzele oniricului, pe care acum câteva clipe le strângeai în braţe, au dispărut şi ele. Cauţi cu disperare cercul magicianului, acum renunţarea la sine nu ţi se mai pare atât de tragică, disoluţia e singura soluţie pe care o gândeşti ca fiind potrivită pentru a reuşi să-ţi păstrezi integralitatea. Paradoxal ai zice, dar tu nu mai crezi în paradoxuri, în nimic. Cauţi visarea. Speri că nu există realitatea asta pe care o experimentezi. Închizi iar ochii, dar nu se întâmplă nimic.
Te mişti cu păşi mari către o oglindă. Oglinda asta ai ţinut-o ascunsă până acum pentru că nu erai pregătit să te confrunţi cu tine. Acum însă, vrei să te asiguri că tu eşti fiinţa care simte toate aceste lucruri, vrei să te asiguri că nu ai intrat în pielea, în lumea altcuiva. Nu se poate să te fi îndepărtat chiar atât de mult de visare. Alergi timp de ani lumină în căutarea oglinzii care să te ajute să lămureşti problemele pe care le ai cu visarea şi cu realitatea şi atunci când, în sfârşit o găseşti, închizi ochii şi vezi. Vezi că în oglinda pe care o priveşti cu ochii închişi e peisajul suprarealist pe care ai încercat să îl vânezi. Lumea în care trăieşti e reală, în măsura în care accepţi că iluzia face parte din realitate.
Acum tu eşti magicianul care trasează cercuri, mai rămâne să îţi dai seama dacă eşti fluturele care se visa om sau omul care se visa fluture.
Etichete:aeul, argumentand, cafea cu gust de tarziu, gandul, lume, viata, vis
Comentarii recente