Despre pseudo-joacă sau cum să fugi atunci când ți s-a deschis ușa

Oboseală fierbinte. Fierbinte de la toți oamenii pe care i-ai îmbrățișat. Mulți ți-au spus că au nevoie de tine. Ai smuls bucăți din tine, unele de bunăvoie, altele pentru că te-au rugat frumos. Credeai că așa se face. Și ai continuat să îmbrățișezi, iar când ți-au obosit brațele, ți-ai deschis larg poarta de la bucata de inefabil, îmbrățișai cu tot sufletul. Ei s-au strecurat și au început să mute puțin lucrurile de pe acolo. Ușor-ușor ca să nu-ți dai seama, credeau ei.

Mai întâi, au mutat un covor pe care erau multe pete de cafea. Li se părea lor că nu arată bine. Nu au întrebat niciodată de ce l-ai pus acolo.

Pe covorul ăsta ai vărsat toată cafeaua pe care nu ai apucat să o bei cu oamenii care ți-au vorbit despre răsărituri. Acolo ai vărsat toată cafeaua pe care nu ai mai putut să o bei cu oamenii care ți-au vorbit despre cum lumea lor nu e și a ta, deși, la un moment dat, ți-au deschis ușa, te-au poftit înăuntru, te-au rugat să le cânți la pian și au zâmbit. Mai târziu, ți-au zis că ușa închisă, pe care o ai în fața ta, nu a fost niciodată deschisă. Încă ai praf pe vârf de degete, de la pianul la care ai cântat.

Mulți ți-au spus că ești șervețelul ăla de care aveau nevoie, când se simțeau inspirați, dar nu aveau pe ce să schițeze visul care le curgea pe obraji atunci când plouă. Și au scrijelit mult și bine desene cu multe spirale, cică așa cuprindeau infinitul. Și aveau nevoie de lacrimi ca să topească ușor culorile. Și au încercat să folosească lacrimile tale. Știau exact cum să te facă să plângi. Și atunci când nu plângeai, îți puneau sare de mare în ochi, că au ținut minte că ție-ți place marea.

Mai apoi, au mutat până și pereții. Au făcut camera puțin mai mică pentru că nu voiau să te piardă. Și nici nu aveau chef să stea să caute într-un loc ceva mai spațios. Prea mult efort. Și nu au întrebat niciodată de ce e atât de mult loc acolo.

Era mult loc pentru a putea adăposti pescari care și-au pierdut drumul spre mare. Era mult loc pentru că te apucaseși să recontruiești lumea. Era mult loc pentru că acolo-ți plăcea să-ți alergi gândurile nu tocmai pozitive până oboseau, iar când oboseau le puneai o cană de cafea lângă pat. Aburii dulcegi ai cafelei mai îmblânzea puțin răutatea lor. Era mult loc ca să nu se simtă ușor blocați și incapabili să se miște. Era mult loc pentru că ai strâns povești. Era mult loc pentru că le-ai pregătit patul pe care pot să doarmă la orice oră din zi și din noapte, fără să-și facă griji că ar putea fi rugați să plece.

Acum e rândul tău să-nchizi ușa. Dar nu vei pretinde că nu a fost deschisă. Nu vei pretinde că nu o vei mai deschide niciodată. Nu-ți este teamă de prăbușire, nu-ți este teamă să mai verși puțină cafea, chiar dacă vrei să o bei. Nu-ți este teamă de tine, așa cum pare să le fie multora.

Dar nu-ți face griji, există și oameni care se pricep la reconstrucție. Și nu sunt neapărat arhitecți, sunt oameni care zâmbesc și pe care vrei să îi faci să zâmbească.

P.S.: unde te ascunzi atunci când obosești de la atâta fugă?

Despre mișcare sau cum să respiri ușurat

Ești în același lift pe care-l iei în fiecare dimineață, în fiecare seară, în fiecare moment în care ești aproape de a fi acasă, un acasă în mișcare, și urci un etaj.

Mai urci unul. Și încă unul. Și încă unul. Și din ce în ce mai multe și simți că ți se fragmentează cutia toracică și că te transformi într-o sferă de metal și carne. Și nu mai respiri. Și simți că dacă mai durează mult, vei exploda în mini-universurile exploziei de la nașterea lumii, cel puțin a celei evoluționiste.

Și apoi, presiunea începe să fugă sub formă de transpirație arzândă pe șira spinării. Nu te mai răcorește, îți arde pielea. Și arzi a pasăre Phoenix, se simte parfumul delicat al metamorfozei.

S-a terminat totul. Nu mai e nimic rău. Nicio presiune. Niciun fum care să-ți jongleze cu realitatea din fața ochilor.

Respiri ușor, ca și cum cutia ta toracică se recompune, iar colivia osificată va elibera cea mai frumoasă respirație caldă pe care a simțit-o Universul în spatele urechii stângi, vecina de deasupra a inimii.

P.S.: unde vrei să ajungi?

Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.

 

Despre apropiere sau cum îți piere cheful de cafea dacă descoperi că era ceai

Zice-se că atunci când investești mai mult decât e cazul nu ești cretin, ci zice-se că doamna Karma, aia de s-a băgat în relație de concubinaj cu existența umană, va liniști apele, nu vor mai fi valuri, nu vor mai fi copii needucați, foamete nici atât, război, nici măcar, iar oamenii, oamenii vor învăța să fie sinceri.

Știi când zic oamenii că sunt cel mai bun prieten al sincerității, iar mai apoi, când deschid portofelul ca să își plătească traumele emoționale, descoperi că au cartea de vizită a duplicității?

Știi cum e când oamenii se comportă într-un anume fel, suficient cât să îți atingă epidermul ăla sufletesc, pentru ca mai apoi să îți dai seama că nu era cazul să permiți o apropiere?

P.S.: ție pentru ce îți pare rău?

Despre bățul de chibrit sau cum să zâmbești și să salvezi lumea

Era o noapte neagră de mai. De mai avem nevoie şi de oameni, şi de timp şi de sentimente. Şi noaptea aceea era din când în când ba cafea neagră, ba negru de fum. Negru care apărea după ce cineva lua un băţ de chibrit îmbibat în benzen şi îl aprindea în apropierea unei inimi. Cald. Fierbinte. Foarte fierbinte. Fierbinte ars. Apoi inexistent. Dar nimănui nu îi pasă de finaluri în noaptea asta neagră. Inima arde, inimii îi arde de pofta de oameni, iar oamenii poftesc la inimi şi foc. Iar în tot procesul acesta de ardere completă din preajma inimii, se trezeşte câte un băţ de chibrit să îşi zică povestea.

Povestea bățului de chibrit începe într-o pădure, care nu e norvegiană, nu e muzica şi nu e anotimp şi în pădurea asta nu plouă niciodată. În pădurea asta trăiesc mulţi copaci, iar în fiecare copac un copil şi-a construit o casă, în care se joacă şi îşi construieşte o lume paralelipipedică sau adiacentă sau cel puţin dreaptă. E lumea lui dreaptă şi nimeni nu poate să meargă de la stânga la dreapta, nimeni nu poate să îi modifice limitele, nimeni nu poate să o altereze –  în afară de copilul arhitect. Iar copilul ăsta nu a avut de a face cu educaţia formală legată de arhitectură, el pur şi simplu a construit ce a văzut în capul lui şi în inima lui mare şi în marea din ochii oamenilor care i-au oferit jucării. Sau care s-au jucat cu el.

Şi oamenii uită să se joace, homo ludens uită să respire joc şi apoi se întreabă de ce are probleme cu plămânii, cu inspiraţia (şi nu vorbim de inspiraţie ca parte componentă a respiraţiei) şi se întristează. Dar tristeţea e o altă poveste, iar acum vorbim despre povestea bățului de chibrit. În pădurea în care ploaia nu a ajuns niciodată, copacii nu au nevoie de apă ca să crească. Copacii cresc prin zâmbet. Zâmbetul devine substanţa vitală şi oamenii mici, copiii, sunt 90% zâmbet şi copacii se hrănesc cu asta şi pădurea creşte, creşte şi crestează momente de fericire la fel de des precum crestează oamenii mari suflete ca să testeze dacă mai au sentimente sau dacă mai pot să îşi ascundă sentimentele.

Copacii zâmbesc şi ei şi de fiecare dată când un copac zâmbeşte, el zâmbeşte atât de larg încât îşi pierde o crenguţă. Dar diminutivele nu reuşesc să micşoreze dimensiunea sau intensitatea zâmbetului. Şi da, ai putea să te gândeşti că pierderea e un lucru negativ. Dar crenguţa despre care vorbesc, nu se pierde, devine băț de chibrit. Şi băţul de chibrit aprinde ţigări, focuri şi oameni. Sau inimi. Depinde de cine îl foloseşte. E o pierdere întru devenire. Renunţare întru construcţie. Copiii renunţă la casa lor din copac întru a deveni oameni mari. Dar dacă în devenirea aceasta, îţi aduci aminte de casa ta din copac, de zâmbetele copacilor şi de zâmbetul lor, care a fost ploaie pentru lumea pe care ai iubit-o, înseamnă că poţi să aprinzi şi să reaprinzi orice lucru pe care l-ai crezut pierdut. Poţi să aprinzi şi nimicul, dacă jocul tău se duce atât de departe încât îşi creează reguli proprii, care să te ajute pe tine să te apropii de sinele tău suficient de mult încât să poţi să nu ţii la distanţă oameni care ştiu şi ei povestea bățului de chibrit.

Nu cred mereu în oameni, dar cred în povestea bățului de chibrit. Şi pentru că ştiu că băţul de chibrit a apărut ca urmare a unui zâmbet, de fiecare dată când văd un om zâmbind (gerunziul ăsta e un timp fantastic pentru că se referă la o acţiune în desfăşurare, fără a se referi la autorul ei sau la momentul desfăşurării), îmi aduc aminte de pădure şi zâmbesc şi eu şi cred că pot să cred în oameni. Iar magia, magia e nisip adunat pe aripile păsărilor care au trecut pe deasupra pădurii non-norvegiene, păsări care erau oameni şi cărora le-a fost teamă să se apropie de copaci, de teamă că nu vor mai şti să zboare. Dar zborul nu se uită niciodată. Şi important e să nu uiţi că floarea de nu-mă-uita e rugămintea primului zâmbet de a deveni gerunziu – zâmbind.

P.S.: te scot la o cafea, dacă faci cinste cu zâmbetul

Despre cititorii sau iubitorii de cafea cu zâmbet sau cum să vorbești când simți că ai rămas fără cuvinte

De vreo câteva săptămâni încoace, instanțele sociale mi-au adus mai mult decât aproape câțiva dintre muritori sau visători sau zei sau oameni care citesc în cafea, în cafea cu zâmbet, mai precis. Și poveștile lor mi-au adus aminte cât de mult înseamnă povestea scrisului pentru mine, mi-au adus aminte cum am încapsulat și incubat cuvinte, stări, bucăți și bucățele de inefabil al meu, inefabil scuturat aici, printre taste și cafele cu sau fără zahăr, dar mereu cu zâmbet. Am cunoscut oameni care m-au citit de-a lungul timpului și așa mă ia cu dorință de a îi scoate pe toți la o cafea băuta față în față cu cuvintele noastre.

 Îmi aduc aminte de primul băiat cafeavecsourire-ist care mi-a trimis primul e-mail și a încercat o apropiere simpatică și mi-a vorbit despre dragoste și cărți, despre el care ar înota o viață întreagă și încă vreo câteva secunde în cafea și a fost frumos.

 Îmi aduc aminte de băiatul de la care am cumpărat cafea într-o dimineață și care m-a întrebat de ce port ochelari și i-am vorbit eu despre perspective și unghiuri și povești și a vrut să știe și el povestea cafelei cu zâmbet. Cu sau fără ochelari, povestea continuă.

  Îmi aduc aminte de fata care a crezut că i-am clonat sinele și m-am apucat să o mărturisesc prin cuvintele mele, dar nu s-a speriat, mi-a mulțumit că reușesc să o mărturisesc frumos și cu mult, dar mult parfum de cafea.

 Îmi aduc aminte de fata care mi-a furat un text, mi-a furat cuvintele și a zis că ea este cea care a scris, iar nu eu. Și am vorbit cu ea și ne-am pus de acord că poate simțim la fel, că poate cunoaștem aceleași cuvinte, dar nu poate să îmi fure povestea, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că n-ar mai putea să se bucure de a ei, dacă o tot evită astfel. Cum e și cu băieții și fetele, dacă îl sau o să o eviți mai mult de 3 zile, e ceva putred în Danemarca, dar mai ales la nivel de ‘’cum să le zic altora ce îmi doresc eu’’. Dacă nu vorbești, se cam apucă oamenii să facă și hermeneutica tăcerii.

 Îmi aduc aminte de entuziasmul pe care îl aveam în fiecare seară, când ajungeam acasă și vedeam că există oameni care îmi dăruiesc cuvinte sau cum zice acum lumea cea socială, îmi ofereau feedback și îmi ziceau fel și fel de lucruri și eu zâmbeam și zâmbeam și zâmbeam, nu e nimic mai frumos decât să te apropii de oameni și să cunoști povestea și poveștile lor.

 Îmi aduc aminte de toate pauzele și momentele ‘’dramatice’’,  în care am decis că nu o să mai fie cafea cu zâmbet, că o să îmi arunc ceasul de la mână și o să uit de existența timpului și a oamenilor.  Nu pot să uit și nu pot să nu mă uit la tot ce s-a întâmplat și se întâmplă în jurul meu. Sunt un ceas care se plimbă pe mâinile și în casele oamenilor și alunecă de la secundă la secundă în marea de ‘’panta rhei’’ și zâmbește. Da, zâmbește nu pentru că s-ar bucura de trecerea timpului, ci pentru că se apropie de oameni. Uneori mai mult decât e cazul, dar nu îmi e teamă să mă apropii și să mă implic. Dezamăgirile sunt și ele parte din poveste.

   Îmi aduc aminte de toate scrierile proaste și copilărești, dar nu copilărești în modul ăla simpatic,  pe care am îndrăznit să le pun aici (nu de alta, dar am recitit de curând povești din trecut și s-a lăsat cu râs, plâns, rescrieri, dar în același timp, s-a lăsat cu asumare și îmbrățișare a momentului). Am pus și am spus cuvinte peste tot pe unde am ajuns. Comunicare eficientă? În viziunea mea de iubitor de cuvinte și povești, eficiență se leagă de ce sentimente trezești sau reușești să adormi sau să îmblânzești.

 E totul atât de departe și atât de aproape de mine, încât îmi miroase a paradox, dar mirosul paradoxului nu mă poate face să uit parfumul cuvântului.

 Dragă cititor de cafea cu zâmbet, oriunde ai fi, orice mi-ai zice și orice tăcere ai așterne între noi, îți mulțumesc pentru fiecare lectură, pentru fiecare interpretare, pentru fiecare vis pe care l-ai scos la iveală sau l-ai aruncat în nori sau pur și simplu, în spatele blocului, pe băncuța pe care nu stă niciodată nimeni, pentru orice dezamăgire, pentru fiecare gest frumos pe care l-ai făcut și o să îl mai faci pentru mine. Îți mulțumesc pentru cubul de zahăr pe care l-am topit prin căldura noastră, a mâinilor noastre, a buzelor noastre și mai ales, prin căldură evadată din interior și aruncată în prăpastia onestității, fără resentimente și mai apoi, fără a ne fi teamă să împarțim vina. Îmi cer scuze pentru orice moment în care te-am speriat sau te-am făcut să crezi că pot să plec și să uit de tine, pentru orice moment în care cuvintele mele nu s-au ridicat aproape de curcubeu și nu au avut culoare, pentru orice moment în care ai crezut că eu pot să nu împart cu tine cafeaua cu zâmbet.

Dragă iubitor de cafea cu zâmbet, eu o să fiu mereu a ta.

Semnat, cafeaua cu zâmbet.

P.S.: astăzi, când pregăteam cafeaua la ăla de îl numim noi job, când devenim sau încercăm să devenim adulți, am aruncat cafeaua care mai rămăsese de ieri și mi-am adus aminte de toate cafelele nebăute de Murakami și personajele lui, mi-am adus aminte de cafeaua de la primele întâlniri, pe care o bei repede-repede pentru că nu știi ce să faci cu mâinile, mi-am adus aminte de ceva în care credeam eu mai demult, dar uitasem, mi-am adus aminte că orice cafea nebăuta este povestea care a rămas nespusă și că în cafeaua nebăuta și aruncată apoi ne ascundem toți până când prindem curaj să împărțim cafeaua cu cineva, să o bem repede-repede, dar și încet-încet, în funcție de cum ninge într-o zi de vară, dar mai ales, în funcție de cât de mult lași oamenii să se apropie de tine.

Despre matematica individuală sau cât de simplu este să numeri de la 1 la 2 la infinit

Câteodată îți ia mai mult decât un moment să te aduni. Poate pentru că tu nu te pricepi la matematică și poate că e ușor să spui că adunarea se leagă de comutativitate, dar în nepriceperea ta îți dai seama că toate se petrec într-o ordine precisă. Întâi, te desparți de trecut, dar te desparți așa de la cap la coadă (poate nu ești pinguin și nu ai coadă, dar știi tu ceva detalii despre sfârșituri), nu te desparți formal, nu te desparți de forma ta, pur și simplu conturezi hotarul și apoi, știi că poți să te întorci, dar nu te mai întorci.

Singurul moment în care ai voie să te întorci în trecut nu e atunci când băiatul ăla ai cărui ochi par a fi un caleidoscop îți dăruiește mașina timpului, nu e atunci când fata aia cu un semn pe buza de sus, cea mai aproape de cer, îți zâmbește. Nu. Singurul moment în care te poți întoarce în trecutul acesta este atunci când îi mulțumești pentru că a fost la un moment dat prezentul tău, dar a fost, nu mai este. A fost. Ai fost și ai devenit. Bine ai devenit, ca să modificăm puțin urarea pe care ți-o aruncă în brațe un amfitrion prietenos.

Poți să îi mulțumești pentru felul în care te-a ajutat să te nuanțezi, felul în care te-a ajutat să remarci greșeli, zâmbete, dar o mulțumire e suficientă. Întoarcerea ta e toarcerea firului de lână, pare că îți ocupă timpul, pare că o să obții căldură, dar tu știi cel mai bine că ai nevoie de un fir de mătase, și oricum, ai alte lucruri mai bune de făcut. Parcă ai cărți primite-n dar neatinse de ochii tăi, neatinse de picăturile de cafea, pe care, oricât de atent ai fi, nu poți să nu le tranformi în culoare a lecturii, parcă ai buze nesărutate de răsărituri, parcă trebuie să înveți să cânți cu ochii deschiși, parcă trebuie să îți aduci aminte de visare, parcă ai joc ascuns în ochi, parcă aveai niște exerciții de optimism de rezolvat, parcă trebuia să înveți să mergi pe bicicletă, parcă trebuia să furi o culoare din curcubeu, parcă trebuia să desenezi soarele pe asfalt atunci când fugeai dintre nori și mai apoi, parcă trebuia să bei cafea cu prezentul.

Adunarea începe cu unul. Adunarea se oprește la doi.

Un moment, două momente. Un om, doi oameni. Cel care a fost și cel care a devenit.

Când descoperi că ai devenit, poți să continui numărătoarea și poți să te aduni și cu alți oameni.

 P.S.: De venirea mea o să vorbim când faci tu cinste cu cafeaua, acum nu mai fac eu. S-au schimbat puțin lucrurile.

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?

Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Despre colecționarii de începuturi sau cum să folosești literele când nu ai chef de nonsens

Alfabetic. Așa ar trebui să îți așezi tu sentimentele ca să îți dai seama că iubirea e destul de aproape de așteptare, dar suficient de departe de superficial.

Bucuros. Așa ai fost de fiecare data când ai segmentat linia orizontului. Segmentai cu gândul că poți să drămuiești timpul. Un timp pentru tine și un timp pentru cine are nevoie de el.

Cald. Așa ar trebui să îți fie mâinile după ce atingi cana de cafea sau după ce ochii tăi sărută începutul de lume și sfârșitul rătăcirii.

Dulce. Așa ar trebui să fie prima mușcătură de nor. Primul nor care nu ți-a adus ploaie, dar ți-a încălzit aripile.

Etc.

Și toate celelalte pentru că nu e bine să îți irosești toate literele.

 P.S.: chiar și în mărul lui Adam se ascund nevertebrate inferioare.