Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Despre colecționarii de începuturi sau cum să folosești literele când nu ai chef de nonsens

Alfabetic. Așa ar trebui să îți așezi tu sentimentele ca să îți dai seama că iubirea e destul de aproape de așteptare, dar suficient de departe de superficial.

Bucuros. Așa ai fost de fiecare data când ai segmentat linia orizontului. Segmentai cu gândul că poți să drămuiești timpul. Un timp pentru tine și un timp pentru cine are nevoie de el.

Cald. Așa ar trebui să îți fie mâinile după ce atingi cana de cafea sau după ce ochii tăi sărută începutul de lume și sfârșitul rătăcirii.

Dulce. Așa ar trebui să fie prima mușcătură de nor. Primul nor care nu ți-a adus ploaie, dar ți-a încălzit aripile.

Etc.

Și toate celelalte pentru că nu e bine să îți irosești toate literele.

 P.S.: chiar și în mărul lui Adam se ascund nevertebrate inferioare.

Despre a simţi sau cum arde timpul în polisul sufletului

În mâna dreaptă îşi ascunde sentimentele, în timp ce, cu mâna stângă loveşte în sufletele tuturor celor din jur, dar nimeni nu se fereşte din calea loviturii. Cu o voracitate arzândă, toţi se înfruptă din acest corn al abundenţei, toţi caută durerea.

Stau toţi pe un pat de tăcere şi se învelesc cu resemnarea.

Stau toţi cu mâinile întinse spre cer, suferinţa lor e o oblaţie închinată orizontului.

Stau toţi pe un pat de lacrimi şi îşi aştern capul pe miile de cioburi care au tăiat ceruri, au tăiat inimi şi au tăiat aripi, dar nimeni nu protestează.

A obosit. Mâinile nu-i mai aparţin.