Sunetul iubirii e acuvânt

Ea : Mi-am prins sufletul cu un ac de siguranţă de reverul cămăşii tale, dar nu pentru că vreau să fiu aproape de tine, nu pentru că te iubesc, nu pentru că aş crede în obliterarea trecutului, ci pentru că aveam nevoie de o bucată de material, o bucată de palpabil de care să mă agăţ ( să nu îmi spui acum că mă folosesc de tine ).

El : Te iubesc.

Ea : Să nu îmi ( mai ) spui ( niciodată ) că mă iubeşti şi dacă totuşi îmi spui, aruncă-ţi cuvintele în malaxor şi apoi, îmbracă-te doar cu consoanele dacă se întâmplă să îţi fie frig, caută-le, refă  drumul.

P.S. : Înainte de a vorbi despre iubire, ai face bine să îmbraci haina muţeniei.

Despre cafeaua cu zâmbet şi infinitul mai mare

I-ar plăcea ca pentru un infinit şi o pătrime, că aşa credea că se măsoară timpul, în infinituri mai mici şi din când în când mai mari, mai ales atunci când iubea, dar din fericire pentru cei care nu prea au timp, nu iubea foarte des, să se strecoare printre atomi infinitezimali ai cuvântului.

Nu voia să devină literă şi nu voia să fie cuvânt, voia doar să încerce profunzimea abisului aruncându-şi mai întâi sufletul. Îi era oarecum teamă să nu se piardă, avea nevoie de certitudini la care ar fi renunţat apoi cu ochii deschişi către cuvânt.

Un infinit l-ar petrece privind învelişul cuvintelor, ar verifica palpabilitatea acestuia, apoi, pe cea a cuvintelor dezgolite de timp, de înveliş şi de însemnătate, aşa că, poate şi-ar dori să fie sens, să fie nonsens atunci când (nu) măsoară timpul în infinituri mari.

O pătrime de infinit ar petrece-o căutând drumul către incipit, s-ar dezice de pofta de cuvânt, de sensuri, de nonsensuri.
Apoi, cu nimicul rămas din infinit, s-ar îmbrăţişa până şi-ar pierde învelişul, timpul, însemnătatea.

P.S. : Cel mai greu e să măsori infinitul cu ochii deschişi.

Către copilul care a crescut

Te trezeşti. Zâmbeşti. Îţi este frig. Îţi citeşti mesajele. Trimiţi mesaje. Faci o baie fierbinte, dar nu prea fierbinte pentru că ai sufletul cald. Te îmbraci. Te încalţi. Pleci, dar înainte o săruţi pe ea şi ea te sărută pe tine, ai obrajii calzi acum.

Te urci în lift, iar oamenii din lift par să te cunoască. Îţi zâmbesc şi îşi declară fericirea. Cobori din lift. Ieşi din scară. Traversezi strada. Aştepţi autobuzul. Oamenii din staţie aşteaptă şi ei cu tine. Te urci în autobuz. Cobori din autobuz. Mergi. Mai mergi puţin.

Te întâlneşti cu omul care a căzut în baie, care a plonjat la tine în suflet. Mergi. Merge şi omul cu tine. Ajungeţi împreună la destinaţia care nu e finală, destinaţie care are parfum de început şi de libertate. Zâmbiţi. Bei o cafea, o cafea cu lapte că tot te-ntreba cineva, un anumit client din bistro, dacă bei cafea cu lapte ( lumea n-a uitat ce ai scris, eu n-am uitat ). Bea o ciocolată caldă. Zâmbiţi.

Vă despărţiţi temporar. Trece un timp. Mai trece un timp. Şi încă un timp. De unde atâta timp? Simplu, pentru voi e mereu timp pentru că timpul vă iubeşte. Şi tu iubeşti omul şi simţi că şi omul te iubeşte.

Mai trece ceva timp şi vă aruncaţi în mijlocul unui ocean de oameni. Simţi iubire. Te bucuri să fii lângă ei, ei se bucură să te aibă alături şi parfumul de metrou nu e al nimănui, asta ca să nu mai existe altercaţii, dar tu eşti a lor.

Şi iară trece timp şi te duci să baţi la uşa trecutului. Trecutul îţi zâmbeşte. Trecutul miroase frumos. Trecutul are parfum de prezent. Te bucuri. Se bucură şi trecutul. Se bucură şi timpul. Ai crescut.

Te duci la poştă ca să îţi ridici coletul. Ai primit teatru într-un colet. Zâmbeşti. Încă mai visezi. Mergi puţin mai mult. Ajungi acasă.

Se uită la fotografiile cu tine şi zice : „Te-a scos frumos…Te-a scos frumos pentru că eşti frumoasă” ( mulţumesc, Mutter ).

[ nijte niLUCa si nijte bandaLIT ]

P.S. : acum eşti studentă.