Despre simțuri sau cum dansează nisipul înainte să devină oglindă

De vezi un pantof roșu lângă pat
Și te întrebi pe celălalt un’ l-a lăsat,
De guști o buză roșie prin sărut
Și te întrebi dacă și ea a vrut,
De miroși a trupul ei dormind
Și te întrebi dacă ești visul ei zâmbind,
De-atingi o pleoapă întredeschisă
Și te întrebi de inima îi poate fi deschisă,
Dacă îi auzi inima cum bate a început
Și te întrebi în cât timp trece un trecut
Zâmbește. Nu întreba acum nimic.
Ia-o de mână și zburați și mult și-un pic.
Răspunsul e-n mâna-i stângă.
Un zbor o să îi ajungă.
 
P.S.: dacă s-a ars un bec, nu înseamnă că ai rămas fără lumină.

Despre 7 în cifre și litere sau cum se desfășoară prima întâlnire

1. Să nu îți fie teamă să reconstruiești lumea. Tu nu ar trebui să crezi în reluări, tu ar trebui să crezi doar în reveniri. Și să nu crezi că îți vorbesc în termeni de condițional-optativ pentru că nu am încredere în tine, îți vorbesc așa pentru că nu vreau să se întâmple ceva ce îmi spuneai mai demult, să apese altcineva pedala de accelerație, în timp ce ești gând în suflet cu existența. Oricât de încet te-ai mișca, cu precizarea că încetul tău poate fi prea repede pentru alții, așa cum sensul tău a fost nonsens pentru alții, să nu îți fie teamă. Să te miști. Dar să nu îți fie teamă. Tu ar trebui să crezi în reveniri. Te întrebi probabil cine execută acțiunea asta care presupune iterare, reiterare și alte formule de infinitiv lung și chinuitor (câteodată).  O să te întorci la tine, înainte de a pleca înspre alte destinații. O să reconstruiești lumea, înainte de a o ascunde, pentru ca ulterior să o oferi în dar ca pe un pahar de apă.  Și nu o să îți fie teamă. Și oricum, îmi place că acum știi că nu ai nevoie de reluări.

2. Să nu îți fie teamă să folosești galben. Și albastru. Te-ai speriat de curcubeu atunci când v-ați reîntâlnit pentru că nu mai țineai minte ce se întâmplă după ploaie. Nu mai știai nici de Pink Floyd, nici de Kierkegaard. Dar ți-ai adus aminte. E totul în tine. Să nu îți fie teamă de culoarea de care te atingi atunci când rătăcești. Să fie și albastru. Să fie tot ce ai nevoie că să te miști în direcția indicată de busola ta interioară.  Aia care încurcă mereu Estul cu Vestul. E normal să te încurci în direcții, atâta vreme cât ai lângă tine oameni care te fac să simți că ai ales direcția cea bună.  Să te temi de extreme, dar să nu le renegi. Să accepți oamenii. Și îmi place că acum ți-ai adus aminte să scrii.

3. Să nu îți fie teamă de clipele lipsite de sens. Polisemantismul clipelor tale va fi mereu motiv de hermenutică făcută în preajma unei cafele. Caldă și neagră. Câteodată, caldă și cu zahăr pe marginea cănii. Altădată rece și încălzită de conversații și atingere umană. Uneori cu mult zahăr și cu lapte. Depinde de cum ninge într-o zi de vară. Cafea cu zâmbet sau nu. Cafea. Niciodată inexistentă. Îmi place că știi că există oameni care beau cafea.

4. Să nu îți fie teamă de valuri, chiar dacă nu știi să înoți. Chiar dacă momentan ai aruncat tot nisipul pe care îl aveai strâns în păr, în palme și în gânduri, nu uita că e suflet arzând în mare de timp. Nu uita că marea te așteaptă. Nu uită că marea e singurul loc în care nimeni nu își dă seamă dacă ai ochii uzi din cauza lacrimilor sau datorită sării din apă. Nu uita că poți să te miști încet, iar apa să îți curețe pașii. Nu uita că valurile te caută pentru a îți vorbi despre schimbare. Și îmi place că acum crezi în schimbare. Să nu îți fie teamă.

5. Să nu îți fie teamă că nu știi să programezi concedii. Câteodată, timpul se vrea a fi divizat neutru, aproape elvețian, am zice, mai ales dacă ne gândim la bucățele de trecut. Dar nici măcar asta nu e o problemă pentru că te adaptezi repede. Înveți puțin html și programezi tu și concedii, mai ales că te descurci de minune în a îi face pe cei din jurul tău să își găsească destinația și, ceea ce iubești cel mai mult, îi ajuți să își găsească și una bucată zâmbet. Sau două. Dar nu are rost să contorizezi.  Tot ce trebuie să știi este că îmi place că acum nu te mai obosesc drumurile sau planurile sau mai bine-zis, orice are legătură cu viitorul.

6. Să nu îți fie teamă de cărțile începute și neterminate. Sau de cele terminate. Tu iubești cărțile, numai că eu nu pot să îți zic că și ele te iubesc pe tine, dar nu ai nevoie de declarații din partea lor pentru a te bucura de actul lecturii. Nu ai nevoie nici măcar de noțiuni de critică literară, ai nevoie doar de ochelarii tăi și de timp. Cititorul va fi mereu iubit și îndrăgostit de cuvinte. Îmi place că nu ai renunțat să citești oameni.

7. Să nu îți fie teamă de necunoscuți. De la necunoscut la cunoscut e o distanță scurtă, cel puțin fonetică. Necunoscutul e la distanță de un domn afix, domn destul de prezent în întruchipări lingvistice, e un domn cu nume specific, cică e un prefix negativ și ție îți plac oamenii. Și domnii. Mai ales cei din interbelic, dar nu ai ancorat în trecut, te bucuri de prezent. Să nu îți fie teamă de oameni, nici măcar atunci când îți fac rău. Pentru că există oameni care îți fac bine și care te fac să crezi că poate să fie (mai) bine (mereu).

P.S.: Oricine are nevoie de cafea, fac eu cinste.

Despre decizii sau cum să ștergi praful cu ochii închiși

Puțin praf pe buzele tale. Nu știi dacă e praf de stele, de fluturi, de scrisori arse în mâna stânga, aprinse cu un chibrit, pentru că arderea lui durează atât de puțin. Nu știi multe lucruri, dar acest lucru nu te-a împiedicat niciodată să privești printre oameni, dar mai ales în interiorul lor. Câteodată, nici tu nu știi cum ajungi lângă oameni atât de frumoși. Gândește-te la primul răsărit văzut vreodată pentru că până la urmă, n-a trecut atât de mult timp, adu-ți aminte cum se năștea lumea sub ochii tăi și acum multiplică starea aia cu un zâmbet care apare și se vede, chiar dacă e ceață în jurul tău, chiar dacă e picătură de apă cu sare, chiar dacă e ardere completă.  Zâmbetul tău va salva lumea într-o zi, cel puțin lumea ta.

 Acum ai început să știi. Praful ăsta dansează în jurul tău de fiecare dată când vorbești, dar cei care vor să te asculte sunt tot acolo. Tu ești tot acolo. Departe. Departe de sufletele care nu zâmbesc, dar mai ales de oamenii care îți smulg aripi și nu zâmbete.

 Praful dispare.

 

 P.S.: oamenii frumoși merită zâmbetul tău.