Despre pseudo-joacă sau cum să fugi atunci când ți s-a deschis ușa

Oboseală fierbinte. Fierbinte de la toți oamenii pe care i-ai îmbrățișat. Mulți ți-au spus că au nevoie de tine. Ai smuls bucăți din tine, unele de bunăvoie, altele pentru că te-au rugat frumos. Credeai că așa se face. Și ai continuat să îmbrățișezi, iar când ți-au obosit brațele, ți-ai deschis larg poarta de la bucata de inefabil, îmbrățișai cu tot sufletul. Ei s-au strecurat și au început să mute puțin lucrurile de pe acolo. Ușor-ușor ca să nu-ți dai seama, credeau ei.

Mai întâi, au mutat un covor pe care erau multe pete de cafea. Li se părea lor că nu arată bine. Nu au întrebat niciodată de ce l-ai pus acolo.

Pe covorul ăsta ai vărsat toată cafeaua pe care nu ai apucat să o bei cu oamenii care ți-au vorbit despre răsărituri. Acolo ai vărsat toată cafeaua pe care nu ai mai putut să o bei cu oamenii care ți-au vorbit despre cum lumea lor nu e și a ta, deși, la un moment dat, ți-au deschis ușa, te-au poftit înăuntru, te-au rugat să le cânți la pian și au zâmbit. Mai târziu, ți-au zis că ușa închisă, pe care o ai în fața ta, nu a fost niciodată deschisă. Încă ai praf pe vârf de degete, de la pianul la care ai cântat.

Mulți ți-au spus că ești șervețelul ăla de care aveau nevoie, când se simțeau inspirați, dar nu aveau pe ce să schițeze visul care le curgea pe obraji atunci când plouă. Și au scrijelit mult și bine desene cu multe spirale, cică așa cuprindeau infinitul. Și aveau nevoie de lacrimi ca să topească ușor culorile. Și au încercat să folosească lacrimile tale. Știau exact cum să te facă să plângi. Și atunci când nu plângeai, îți puneau sare de mare în ochi, că au ținut minte că ție-ți place marea.

Mai apoi, au mutat până și pereții. Au făcut camera puțin mai mică pentru că nu voiau să te piardă. Și nici nu aveau chef să stea să caute într-un loc ceva mai spațios. Prea mult efort. Și nu au întrebat niciodată de ce e atât de mult loc acolo.

Era mult loc pentru a putea adăposti pescari care și-au pierdut drumul spre mare. Era mult loc pentru că te apucaseși să recontruiești lumea. Era mult loc pentru că acolo-ți plăcea să-ți alergi gândurile nu tocmai pozitive până oboseau, iar când oboseau le puneai o cană de cafea lângă pat. Aburii dulcegi ai cafelei mai îmblânzea puțin răutatea lor. Era mult loc ca să nu se simtă ușor blocați și incapabili să se miște. Era mult loc pentru că ai strâns povești. Era mult loc pentru că le-ai pregătit patul pe care pot să doarmă la orice oră din zi și din noapte, fără să-și facă griji că ar putea fi rugați să plece.

Acum e rândul tău să-nchizi ușa. Dar nu vei pretinde că nu a fost deschisă. Nu vei pretinde că nu o vei mai deschide niciodată. Nu-ți este teamă de prăbușire, nu-ți este teamă să mai verși puțină cafea, chiar dacă vrei să o bei. Nu-ți este teamă de tine, așa cum pare să le fie multora.

Dar nu-ți face griji, există și oameni care se pricep la reconstrucție. Și nu sunt neapărat arhitecți, sunt oameni care zâmbesc și pe care vrei să îi faci să zâmbească.

P.S.: unde te ascunzi atunci când obosești de la atâta fugă?

Anunțuri

Despre mișcare sau cum să respiri ușurat

Ești în același lift pe care-l iei în fiecare dimineață, în fiecare seară, în fiecare moment în care ești aproape de a fi acasă, un acasă în mișcare, și urci un etaj.

Mai urci unul. Și încă unul. Și încă unul. Și din ce în ce mai multe și simți că ți se fragmentează cutia toracică și că te transformi într-o sferă de metal și carne. Și nu mai respiri. Și simți că dacă mai durează mult, vei exploda în mini-universurile exploziei de la nașterea lumii, cel puțin a celei evoluționiste.

Și apoi, presiunea începe să fugă sub formă de transpirație arzândă pe șira spinării. Nu te mai răcorește, îți arde pielea. Și arzi a pasăre Phoenix, se simte parfumul delicat al metamorfozei.

S-a terminat totul. Nu mai e nimic rău. Nicio presiune. Niciun fum care să-ți jongleze cu realitatea din fața ochilor.

Respiri ușor, ca și cum cutia ta toracică se recompune, iar colivia osificată va elibera cea mai frumoasă respirație caldă pe care a simțit-o Universul în spatele urechii stângi, vecina de deasupra a inimii.

P.S.: unde vrei să ajungi?

Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.

 

Despre apropiere sau cum îți piere cheful de cafea dacă descoperi că era ceai

Zice-se că atunci când investești mai mult decât e cazul nu ești cretin, ci zice-se că doamna Karma, aia de s-a băgat în relație de concubinaj cu existența umană, va liniști apele, nu vor mai fi valuri, nu vor mai fi copii needucați, foamete nici atât, război, nici măcar, iar oamenii, oamenii vor învăța să fie sinceri.

Știi când zic oamenii că sunt cel mai bun prieten al sincerității, iar mai apoi, când deschid portofelul ca să își plătească traumele emoționale, descoperi că au cartea de vizită a duplicității?

Știi cum e când oamenii se comportă într-un anume fel, suficient cât să îți atingă epidermul ăla sufletesc, pentru ca mai apoi să îți dai seama că nu era cazul să permiți o apropiere?

P.S.: ție pentru ce îți pare rău?

Despre țigara cu două capete și fără filtru sau cum să îți dispară zâmbetul

Am fost odată într-un anticariat în care anticarul voia să îmi vândă cel mai nou sentiment,
Ceva de care aș fi avut neapărată nevoie în fiecare zi,
Ceva care m-ar face să renasc în verbul a repovesti,
Ceva care m-ar cuprinde și mi-ar mângâia conturul cu fiecare literă din alfabet.
Ceva care a zis el că îmi lipsește pentru că nu îmi mai dau părul după ureche atunci când zâmbesc,
Ceva care m-ar face să șterg soarele de praf.
Ceva care m-ar trezi și mi-ar duce gândurile și trupul în împărăția lui „frumos trăiesc”.

Anticarul mi-a vorbit frumos, eu am rămas acolo, el a plecat.
Eu am încercat apoi să vând cel mai vechi sentiment.
Cumpărătorii mulți s-au pus pe cumpărat.
Și n-aveau loc niciunde pentru el.
I-am întrebat: să plec?
Nu au răspuns.
Și am plecat.

P.S.: Cumpărători, să îmi spuneți când (vă) găsiți locul. 

On the Romanian Melting Pot or How to Talk About Amazing People

Sometimes you meet people that make you smile and look at life in a different manner. The good kind of different. This doesn’t happen very often and moreover, change does not always take a lot of time. The most amazing moments are those in which you realise that change is a matter of a blink of an eye, a stir of a tablespoon of sugar in your coffee. Tick. Tock. Just like that.

Some Fridays are destined to be great and there a couple of people who know that. This story is about Ali, Cory, Jonathan and Louise.

Ali is the type of person with whom you could talk 24/7 and then realise you still have so many other things to talk about. He is big-hearted, witty, fast and he has a hidden superpower I will now diclose: he makes people smile. With their whole being. Quite often, I might add. He is also a people reader. And one more thing, he helps people find their shadow. Get up and move towards your switch. He is the type of person who enjoys Green Tea and makes you enjoy your coffee. Ali has to know this and moreover, he has to know that every single night is and will be young. And yellow. And the elephant will bring you good luck. Always.

Cory is the type of person who enjoys life and infuses people with positive energy. He is the kind of person who will dance barefoot not because he is not dreamer that spends a lot of time next to the clouds in the sky, but because he likes to feel the energy of the Earth. Cory is very appreciative when it comes to people, and this might be connected to something he likes: Anthropology, but at the same time, I really think this has to do with this saying “It takes one to know one’’. Cory is a great person. Kudos.

Jonathan is the type of person who enjoys learning new things. He enjoys laughing and most of the time, he smiles and smiles, and then he smiles some more. He has got a great sense of humour and he enjoys being around people. He likes to wander down the streets, he likes to ask a lot of questions and basically, he strives to get to know as much as possible about every single thing, and he also likes to tease Cory, but that’s a different story because what’s important is that they both give out a positive vibe.

Louise is the type of person who likes talking to new people. She might have got lost one night, but she seems to be the kind of person that will find the right place to be. She is friendly and she likes kangaroos, even though she invited me over for a kangaroo barbecue. She also likes Justin Timberlake. Louise is a very nice person and I hope life will make her smile. Often.

The story does not have an end because the amazing people you meet will always be a part of your life one way or another.

P.S.: guys, whenever you’re in town you can count on me for being the goddess and the friend you said I am

Despre pauza de cafea sau cum să îți dezlipești degetele de pe nori

La orice colț de stradă găsesc câte o sirenă care și-a pierdut memoria,

care îmi vorbește despre primul om pe care l-a văzut

Și întotdeauna e vorba despre un călător cu pașii în zig-zag,

cu chipul parfumat de timp trecut.

şi cu un ceas la mâna dreaptă.

Iar când o întreb de unde vine, pe unde a rătăcit și ce caută,

pleoapele ei devin fluturi tremurânzi și se pun în fața lacrimilor

Și dacă atunci încerc să plec de lângă ea,

mă prinde de mână dreaptă

își lipește urechile de ceasul meu,

iar lacrimile le strâng în palma mea stângă,

încercând să nu risipesc vreuna,

dar sirena îmi ia mână și o pune peste mâna ei

şi îmi vorbește despre cum trebuie ea să aducă marea înapoi,

despre cum ceasul meu ticăie a lipsă de timp și despre

lacrimile ei

care sunt

de fapt

marea

mea.

 

P.S.: Din când în când mi se face dor de amestec continuu de litere.

Despre galben sau cum să îți decorezi lumea cu timpul așteptării

Femeia care trăiește în perna timpului și-a adus aminte cum se numără. A început de la doi pentru că unu avea linii prea ascuțite, nu era flexibil și în plus, prea se agață de toată lumea.

A început să numere fericiri și fericiți.
Se mai oprește din când în când, cam cât i-ar lua să fumeze o țigară, timp în care se gândește ce numere urmează.

Nu știe să numere infinituri. Curând o să trezească timpul.

P.S.: cum arată ceasul tău?

30 februarie

Masculin: Un rege alb care-și împreunează mâinile deasupra primului răsărit care-i iese în cale. Sau un rege verde într-o mare, într-o mică, într-o infinitezimală mare de negru sau galben. Un atom îmbrăcat în praf de stele tremurând pe buzele uscate ale unui călător îmbătrânit de visare. Un nebun cu mâinile legate de cer. Primul copil născut dintr-o boabă de cafea și omorât de mundan, renăscut pentru și întru poveste, descoperit de prea puține suflete pentru câtă lume e în el.

 

Feminin: O lume batantă ascunsă printre nori, dar mai ales, printre cuvinte. O ușă deschisă cu fum de țigară care se închide de cele mai multe ori fără să îți dai seama. Ușa din dreaptă se deschide doar din afară, cea de pe partea stânga se deschide oricum și oriunde, dar nu oricui. Se aude un ticăit de inimă. În stânga e inima. Elveția nu e Austria. O mișcare continuă din lume în lume, din ascuns în foarte-ascuns-dar-cu-urme-pentru-căutători. O joacă perpetuă de-a lungul unui fir de viață abia vizibil deasupra unei prăpăstii. Prima clipă onirică încapsulată într-o inimă.

 

Neutru: Un punct rătăcit la sfârșitul unui roman pe care nimeni nu a îndrăznit să îl scrie. Un cuvânt pulsant care caută începutul. Un vis al unui magician bătrân care s-a hotărât să-și dezvăluiască toate secretele, dar care a amuțit. Un chibrit cu care cerul și-a aprins răsăritul. Un tren care nu poate avea decât un singur călător și un infinit+1 destinații.

 P.S. : aici e lo