Despre cititorii sau iubitorii de cafea cu zâmbet sau cum să vorbești când simți că ai rămas fără cuvinte

De vreo câteva săptămâni încoace, instanțele sociale mi-au adus mai mult decât aproape câțiva dintre muritori sau visători sau zei sau oameni care citesc în cafea, în cafea cu zâmbet, mai precis. Și poveștile lor mi-au adus aminte cât de mult înseamnă povestea scrisului pentru mine, mi-au adus aminte cum am încapsulat și incubat cuvinte, stări, bucăți și bucățele de inefabil al meu, inefabil scuturat aici, printre taste și cafele cu sau fără zahăr, dar mereu cu zâmbet. Am cunoscut oameni care m-au citit de-a lungul timpului și așa mă ia cu dorință de a îi scoate pe toți la o cafea băuta față în față cu cuvintele noastre.

 Îmi aduc aminte de primul băiat cafeavecsourire-ist care mi-a trimis primul e-mail și a încercat o apropiere simpatică și mi-a vorbit despre dragoste și cărți, despre el care ar înota o viață întreagă și încă vreo câteva secunde în cafea și a fost frumos.

 Îmi aduc aminte de băiatul de la care am cumpărat cafea într-o dimineață și care m-a întrebat de ce port ochelari și i-am vorbit eu despre perspective și unghiuri și povești și a vrut să știe și el povestea cafelei cu zâmbet. Cu sau fără ochelari, povestea continuă.

  Îmi aduc aminte de fata care a crezut că i-am clonat sinele și m-am apucat să o mărturisesc prin cuvintele mele, dar nu s-a speriat, mi-a mulțumit că reușesc să o mărturisesc frumos și cu mult, dar mult parfum de cafea.

 Îmi aduc aminte de fata care mi-a furat un text, mi-a furat cuvintele și a zis că ea este cea care a scris, iar nu eu. Și am vorbit cu ea și ne-am pus de acord că poate simțim la fel, că poate cunoaștem aceleași cuvinte, dar nu poate să îmi fure povestea, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că n-ar mai putea să se bucure de a ei, dacă o tot evită astfel. Cum e și cu băieții și fetele, dacă îl sau o să o eviți mai mult de 3 zile, e ceva putred în Danemarca, dar mai ales la nivel de ‘’cum să le zic altora ce îmi doresc eu’’. Dacă nu vorbești, se cam apucă oamenii să facă și hermeneutica tăcerii.

 Îmi aduc aminte de entuziasmul pe care îl aveam în fiecare seară, când ajungeam acasă și vedeam că există oameni care îmi dăruiesc cuvinte sau cum zice acum lumea cea socială, îmi ofereau feedback și îmi ziceau fel și fel de lucruri și eu zâmbeam și zâmbeam și zâmbeam, nu e nimic mai frumos decât să te apropii de oameni și să cunoști povestea și poveștile lor.

 Îmi aduc aminte de toate pauzele și momentele ‘’dramatice’’,  în care am decis că nu o să mai fie cafea cu zâmbet, că o să îmi arunc ceasul de la mână și o să uit de existența timpului și a oamenilor.  Nu pot să uit și nu pot să nu mă uit la tot ce s-a întâmplat și se întâmplă în jurul meu. Sunt un ceas care se plimbă pe mâinile și în casele oamenilor și alunecă de la secundă la secundă în marea de ‘’panta rhei’’ și zâmbește. Da, zâmbește nu pentru că s-ar bucura de trecerea timpului, ci pentru că se apropie de oameni. Uneori mai mult decât e cazul, dar nu îmi e teamă să mă apropii și să mă implic. Dezamăgirile sunt și ele parte din poveste.

   Îmi aduc aminte de toate scrierile proaste și copilărești, dar nu copilărești în modul ăla simpatic,  pe care am îndrăznit să le pun aici (nu de alta, dar am recitit de curând povești din trecut și s-a lăsat cu râs, plâns, rescrieri, dar în același timp, s-a lăsat cu asumare și îmbrățișare a momentului). Am pus și am spus cuvinte peste tot pe unde am ajuns. Comunicare eficientă? În viziunea mea de iubitor de cuvinte și povești, eficiență se leagă de ce sentimente trezești sau reușești să adormi sau să îmblânzești.

 E totul atât de departe și atât de aproape de mine, încât îmi miroase a paradox, dar mirosul paradoxului nu mă poate face să uit parfumul cuvântului.

 Dragă cititor de cafea cu zâmbet, oriunde ai fi, orice mi-ai zice și orice tăcere ai așterne între noi, îți mulțumesc pentru fiecare lectură, pentru fiecare interpretare, pentru fiecare vis pe care l-ai scos la iveală sau l-ai aruncat în nori sau pur și simplu, în spatele blocului, pe băncuța pe care nu stă niciodată nimeni, pentru orice dezamăgire, pentru fiecare gest frumos pe care l-ai făcut și o să îl mai faci pentru mine. Îți mulțumesc pentru cubul de zahăr pe care l-am topit prin căldura noastră, a mâinilor noastre, a buzelor noastre și mai ales, prin căldură evadată din interior și aruncată în prăpastia onestității, fără resentimente și mai apoi, fără a ne fi teamă să împarțim vina. Îmi cer scuze pentru orice moment în care te-am speriat sau te-am făcut să crezi că pot să plec și să uit de tine, pentru orice moment în care cuvintele mele nu s-au ridicat aproape de curcubeu și nu au avut culoare, pentru orice moment în care ai crezut că eu pot să nu împart cu tine cafeaua cu zâmbet.

Dragă iubitor de cafea cu zâmbet, eu o să fiu mereu a ta.

Semnat, cafeaua cu zâmbet.

P.S.: astăzi, când pregăteam cafeaua la ăla de îl numim noi job, când devenim sau încercăm să devenim adulți, am aruncat cafeaua care mai rămăsese de ieri și mi-am adus aminte de toate cafelele nebăute de Murakami și personajele lui, mi-am adus aminte de cafeaua de la primele întâlniri, pe care o bei repede-repede pentru că nu știi ce să faci cu mâinile, mi-am adus aminte de ceva în care credeam eu mai demult, dar uitasem, mi-am adus aminte că orice cafea nebăuta este povestea care a rămas nespusă și că în cafeaua nebăuta și aruncată apoi ne ascundem toți până când prindem curaj să împărțim cafeaua cu cineva, să o bem repede-repede, dar și încet-încet, în funcție de cum ninge într-o zi de vară, dar mai ales, în funcție de cât de mult lași oamenii să se apropie de tine.

Anunțuri

Despre matematica individuală sau cât de simplu este să numeri de la 1 la 2 la infinit

Câteodată îți ia mai mult decât un moment să te aduni. Poate pentru că tu nu te pricepi la matematică și poate că e ușor să spui că adunarea se leagă de comutativitate, dar în nepriceperea ta îți dai seama că toate se petrec într-o ordine precisă. Întâi, te desparți de trecut, dar te desparți așa de la cap la coadă (poate nu ești pinguin și nu ai coadă, dar știi tu ceva detalii despre sfârșituri), nu te desparți formal, nu te desparți de forma ta, pur și simplu conturezi hotarul și apoi, știi că poți să te întorci, dar nu te mai întorci.

Singurul moment în care ai voie să te întorci în trecut nu e atunci când băiatul ăla ai cărui ochi par a fi un caleidoscop îți dăruiește mașina timpului, nu e atunci când fata aia cu un semn pe buza de sus, cea mai aproape de cer, îți zâmbește. Nu. Singurul moment în care te poți întoarce în trecutul acesta este atunci când îi mulțumești pentru că a fost la un moment dat prezentul tău, dar a fost, nu mai este. A fost. Ai fost și ai devenit. Bine ai devenit, ca să modificăm puțin urarea pe care ți-o aruncă în brațe un amfitrion prietenos.

Poți să îi mulțumești pentru felul în care te-a ajutat să te nuanțezi, felul în care te-a ajutat să remarci greșeli, zâmbete, dar o mulțumire e suficientă. Întoarcerea ta e toarcerea firului de lână, pare că îți ocupă timpul, pare că o să obții căldură, dar tu știi cel mai bine că ai nevoie de un fir de mătase, și oricum, ai alte lucruri mai bune de făcut. Parcă ai cărți primite-n dar neatinse de ochii tăi, neatinse de picăturile de cafea, pe care, oricât de atent ai fi, nu poți să nu le tranformi în culoare a lecturii, parcă ai buze nesărutate de răsărituri, parcă trebuie să înveți să cânți cu ochii deschiși, parcă trebuie să îți aduci aminte de visare, parcă ai joc ascuns în ochi, parcă aveai niște exerciții de optimism de rezolvat, parcă trebuia să înveți să mergi pe bicicletă, parcă trebuia să furi o culoare din curcubeu, parcă trebuia să desenezi soarele pe asfalt atunci când fugeai dintre nori și mai apoi, parcă trebuia să bei cafea cu prezentul.

Adunarea începe cu unul. Adunarea se oprește la doi.

Un moment, două momente. Un om, doi oameni. Cel care a fost și cel care a devenit.

Când descoperi că ai devenit, poți să continui numărătoarea și poți să te aduni și cu alți oameni.

 P.S.: De venirea mea o să vorbim când faci tu cinste cu cafeaua, acum nu mai fac eu. S-au schimbat puțin lucrurile.

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?