Despre bățul de chibrit sau cum să zâmbești și să salvezi lumea

Era o noapte neagră de mai. De mai avem nevoie şi de oameni, şi de timp şi de sentimente. Şi noaptea aceea era din când în când ba cafea neagră, ba negru de fum. Negru care apărea după ce cineva lua un băţ de chibrit îmbibat în benzen şi îl aprindea în apropierea unei inimi. Cald. Fierbinte. Foarte fierbinte. Fierbinte ars. Apoi inexistent. Dar nimănui nu îi pasă de finaluri în noaptea asta neagră. Inima arde, inimii îi arde de pofta de oameni, iar oamenii poftesc la inimi şi foc. Iar în tot procesul acesta de ardere completă din preajma inimii, se trezeşte câte un băţ de chibrit să îşi zică povestea.

Povestea bățului de chibrit începe într-o pădure, care nu e norvegiană, nu e muzica şi nu e anotimp şi în pădurea asta nu plouă niciodată. În pădurea asta trăiesc mulţi copaci, iar în fiecare copac un copil şi-a construit o casă, în care se joacă şi îşi construieşte o lume paralelipipedică sau adiacentă sau cel puţin dreaptă. E lumea lui dreaptă şi nimeni nu poate să meargă de la stânga la dreapta, nimeni nu poate să îi modifice limitele, nimeni nu poate să o altereze –  în afară de copilul arhitect. Iar copilul ăsta nu a avut de a face cu educaţia formală legată de arhitectură, el pur şi simplu a construit ce a văzut în capul lui şi în inima lui mare şi în marea din ochii oamenilor care i-au oferit jucării. Sau care s-au jucat cu el.

Şi oamenii uită să se joace, homo ludens uită să respire joc şi apoi se întreabă de ce are probleme cu plămânii, cu inspiraţia (şi nu vorbim de inspiraţie ca parte componentă a respiraţiei) şi se întristează. Dar tristeţea e o altă poveste, iar acum vorbim despre povestea bățului de chibrit. În pădurea în care ploaia nu a ajuns niciodată, copacii nu au nevoie de apă ca să crească. Copacii cresc prin zâmbet. Zâmbetul devine substanţa vitală şi oamenii mici, copiii, sunt 90% zâmbet şi copacii se hrănesc cu asta şi pădurea creşte, creşte şi crestează momente de fericire la fel de des precum crestează oamenii mari suflete ca să testeze dacă mai au sentimente sau dacă mai pot să îşi ascundă sentimentele.

Copacii zâmbesc şi ei şi de fiecare dată când un copac zâmbeşte, el zâmbeşte atât de larg încât îşi pierde o crenguţă. Dar diminutivele nu reuşesc să micşoreze dimensiunea sau intensitatea zâmbetului. Şi da, ai putea să te gândeşti că pierderea e un lucru negativ. Dar crenguţa despre care vorbesc, nu se pierde, devine băț de chibrit. Şi băţul de chibrit aprinde ţigări, focuri şi oameni. Sau inimi. Depinde de cine îl foloseşte. E o pierdere întru devenire. Renunţare întru construcţie. Copiii renunţă la casa lor din copac întru a deveni oameni mari. Dar dacă în devenirea aceasta, îţi aduci aminte de casa ta din copac, de zâmbetele copacilor şi de zâmbetul lor, care a fost ploaie pentru lumea pe care ai iubit-o, înseamnă că poţi să aprinzi şi să reaprinzi orice lucru pe care l-ai crezut pierdut. Poţi să aprinzi şi nimicul, dacă jocul tău se duce atât de departe încât îşi creează reguli proprii, care să te ajute pe tine să te apropii de sinele tău suficient de mult încât să poţi să nu ţii la distanţă oameni care ştiu şi ei povestea bățului de chibrit.

Nu cred mereu în oameni, dar cred în povestea bățului de chibrit. Şi pentru că ştiu că băţul de chibrit a apărut ca urmare a unui zâmbet, de fiecare dată când văd un om zâmbind (gerunziul ăsta e un timp fantastic pentru că se referă la o acţiune în desfăşurare, fără a se referi la autorul ei sau la momentul desfăşurării), îmi aduc aminte de pădure şi zâmbesc şi eu şi cred că pot să cred în oameni. Iar magia, magia e nisip adunat pe aripile păsărilor care au trecut pe deasupra pădurii non-norvegiene, păsări care erau oameni şi cărora le-a fost teamă să se apropie de copaci, de teamă că nu vor mai şti să zboare. Dar zborul nu se uită niciodată. Şi important e să nu uiţi că floarea de nu-mă-uita e rugămintea primului zâmbet de a deveni gerunziu – zâmbind.

P.S.: te scot la o cafea, dacă faci cinste cu zâmbetul

Anunțuri

Despre cititorii sau iubitorii de cafea cu zâmbet sau cum să vorbești când simți că ai rămas fără cuvinte

De vreo câteva săptămâni încoace, instanțele sociale mi-au adus mai mult decât aproape câțiva dintre muritori sau visători sau zei sau oameni care citesc în cafea, în cafea cu zâmbet, mai precis. Și poveștile lor mi-au adus aminte cât de mult înseamnă povestea scrisului pentru mine, mi-au adus aminte cum am încapsulat și incubat cuvinte, stări, bucăți și bucățele de inefabil al meu, inefabil scuturat aici, printre taste și cafele cu sau fără zahăr, dar mereu cu zâmbet. Am cunoscut oameni care m-au citit de-a lungul timpului și așa mă ia cu dorință de a îi scoate pe toți la o cafea băuta față în față cu cuvintele noastre.

 Îmi aduc aminte de primul băiat cafeavecsourire-ist care mi-a trimis primul e-mail și a încercat o apropiere simpatică și mi-a vorbit despre dragoste și cărți, despre el care ar înota o viață întreagă și încă vreo câteva secunde în cafea și a fost frumos.

 Îmi aduc aminte de băiatul de la care am cumpărat cafea într-o dimineață și care m-a întrebat de ce port ochelari și i-am vorbit eu despre perspective și unghiuri și povești și a vrut să știe și el povestea cafelei cu zâmbet. Cu sau fără ochelari, povestea continuă.

  Îmi aduc aminte de fata care a crezut că i-am clonat sinele și m-am apucat să o mărturisesc prin cuvintele mele, dar nu s-a speriat, mi-a mulțumit că reușesc să o mărturisesc frumos și cu mult, dar mult parfum de cafea.

 Îmi aduc aminte de fata care mi-a furat un text, mi-a furat cuvintele și a zis că ea este cea care a scris, iar nu eu. Și am vorbit cu ea și ne-am pus de acord că poate simțim la fel, că poate cunoaștem aceleași cuvinte, dar nu poate să îmi fure povestea, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că n-ar mai putea să se bucure de a ei, dacă o tot evită astfel. Cum e și cu băieții și fetele, dacă îl sau o să o eviți mai mult de 3 zile, e ceva putred în Danemarca, dar mai ales la nivel de ‘’cum să le zic altora ce îmi doresc eu’’. Dacă nu vorbești, se cam apucă oamenii să facă și hermeneutica tăcerii.

 Îmi aduc aminte de entuziasmul pe care îl aveam în fiecare seară, când ajungeam acasă și vedeam că există oameni care îmi dăruiesc cuvinte sau cum zice acum lumea cea socială, îmi ofereau feedback și îmi ziceau fel și fel de lucruri și eu zâmbeam și zâmbeam și zâmbeam, nu e nimic mai frumos decât să te apropii de oameni și să cunoști povestea și poveștile lor.

 Îmi aduc aminte de toate pauzele și momentele ‘’dramatice’’,  în care am decis că nu o să mai fie cafea cu zâmbet, că o să îmi arunc ceasul de la mână și o să uit de existența timpului și a oamenilor.  Nu pot să uit și nu pot să nu mă uit la tot ce s-a întâmplat și se întâmplă în jurul meu. Sunt un ceas care se plimbă pe mâinile și în casele oamenilor și alunecă de la secundă la secundă în marea de ‘’panta rhei’’ și zâmbește. Da, zâmbește nu pentru că s-ar bucura de trecerea timpului, ci pentru că se apropie de oameni. Uneori mai mult decât e cazul, dar nu îmi e teamă să mă apropii și să mă implic. Dezamăgirile sunt și ele parte din poveste.

   Îmi aduc aminte de toate scrierile proaste și copilărești, dar nu copilărești în modul ăla simpatic,  pe care am îndrăznit să le pun aici (nu de alta, dar am recitit de curând povești din trecut și s-a lăsat cu râs, plâns, rescrieri, dar în același timp, s-a lăsat cu asumare și îmbrățișare a momentului). Am pus și am spus cuvinte peste tot pe unde am ajuns. Comunicare eficientă? În viziunea mea de iubitor de cuvinte și povești, eficiență se leagă de ce sentimente trezești sau reușești să adormi sau să îmblânzești.

 E totul atât de departe și atât de aproape de mine, încât îmi miroase a paradox, dar mirosul paradoxului nu mă poate face să uit parfumul cuvântului.

 Dragă cititor de cafea cu zâmbet, oriunde ai fi, orice mi-ai zice și orice tăcere ai așterne între noi, îți mulțumesc pentru fiecare lectură, pentru fiecare interpretare, pentru fiecare vis pe care l-ai scos la iveală sau l-ai aruncat în nori sau pur și simplu, în spatele blocului, pe băncuța pe care nu stă niciodată nimeni, pentru orice dezamăgire, pentru fiecare gest frumos pe care l-ai făcut și o să îl mai faci pentru mine. Îți mulțumesc pentru cubul de zahăr pe care l-am topit prin căldura noastră, a mâinilor noastre, a buzelor noastre și mai ales, prin căldură evadată din interior și aruncată în prăpastia onestității, fără resentimente și mai apoi, fără a ne fi teamă să împarțim vina. Îmi cer scuze pentru orice moment în care te-am speriat sau te-am făcut să crezi că pot să plec și să uit de tine, pentru orice moment în care cuvintele mele nu s-au ridicat aproape de curcubeu și nu au avut culoare, pentru orice moment în care ai crezut că eu pot să nu împart cu tine cafeaua cu zâmbet.

Dragă iubitor de cafea cu zâmbet, eu o să fiu mereu a ta.

Semnat, cafeaua cu zâmbet.

P.S.: astăzi, când pregăteam cafeaua la ăla de îl numim noi job, când devenim sau încercăm să devenim adulți, am aruncat cafeaua care mai rămăsese de ieri și mi-am adus aminte de toate cafelele nebăute de Murakami și personajele lui, mi-am adus aminte de cafeaua de la primele întâlniri, pe care o bei repede-repede pentru că nu știi ce să faci cu mâinile, mi-am adus aminte de ceva în care credeam eu mai demult, dar uitasem, mi-am adus aminte că orice cafea nebăuta este povestea care a rămas nespusă și că în cafeaua nebăuta și aruncată apoi ne ascundem toți până când prindem curaj să împărțim cafeaua cu cineva, să o bem repede-repede, dar și încet-încet, în funcție de cum ninge într-o zi de vară, dar mai ales, în funcție de cât de mult lași oamenii să se apropie de tine.

Despre simțuri sau cum dansează nisipul înainte să devină oglindă

De vezi un pantof roșu lângă pat
Și te întrebi pe celălalt un’ l-a lăsat,
De guști o buză roșie prin sărut
Și te întrebi dacă și ea a vrut,
De miroși a trupul ei dormind
Și te întrebi dacă ești visul ei zâmbind,
De-atingi o pleoapă întredeschisă
Și te întrebi de inima îi poate fi deschisă,
Dacă îi auzi inima cum bate a început
Și te întrebi în cât timp trece un trecut
Zâmbește. Nu întreba acum nimic.
Ia-o de mână și zburați și mult și-un pic.
Răspunsul e-n mâna-i stângă.
Un zbor o să îi ajungă.
 
P.S.: dacă s-a ars un bec, nu înseamnă că ai rămas fără lumină.

Despre decizii sau cum să ștergi praful cu ochii închiși

Puțin praf pe buzele tale. Nu știi dacă e praf de stele, de fluturi, de scrisori arse în mâna stânga, aprinse cu un chibrit, pentru că arderea lui durează atât de puțin. Nu știi multe lucruri, dar acest lucru nu te-a împiedicat niciodată să privești printre oameni, dar mai ales în interiorul lor. Câteodată, nici tu nu știi cum ajungi lângă oameni atât de frumoși. Gândește-te la primul răsărit văzut vreodată pentru că până la urmă, n-a trecut atât de mult timp, adu-ți aminte cum se năștea lumea sub ochii tăi și acum multiplică starea aia cu un zâmbet care apare și se vede, chiar dacă e ceață în jurul tău, chiar dacă e picătură de apă cu sare, chiar dacă e ardere completă.  Zâmbetul tău va salva lumea într-o zi, cel puțin lumea ta.

 Acum ai început să știi. Praful ăsta dansează în jurul tău de fiecare dată când vorbești, dar cei care vor să te asculte sunt tot acolo. Tu ești tot acolo. Departe. Departe de sufletele care nu zâmbesc, dar mai ales de oamenii care îți smulg aripi și nu zâmbete.

 Praful dispare.

 

 P.S.: oamenii frumoși merită zâmbetul tău.

 

Despre inima care nu are contur sau cum să realizezi transcrierea fonetică a sentimentelor

Cafea, cafea, cafea! Întotdeauna ai nevoie de cafea şi cafeaua are şi ea nevoie de tine, atâta doar că nu vrea să devină dependentă de tine, iar tu, tu n-ai cum să devii dependent de ea. Tu eşti dependent de oameni! Parcă ţi-am mai zis că oamenii nu sunt pentru tine, dar o să-ţi mai aduc eu aminte din când în când, nu-ţi face griji!

Astăzi iar ai avut nevoie de cafea şi tot astăzi te-ai îmbrăţişat cu una bucată suflet neimpozabil şi totodată neaccesibil, dar numai dacă nu îl iubeşti şi dacă nu îi protejezi aripile cu mişcarea genelor tale, dar ai noroc că genele tale sunt lungi.

Ai vorbit astăzi chiar şi despre teatru. Nu-i aşa că ţi-e dor de Cehov? Ibsen ar fi gelos, dar nu te mai întreb nimic.

Domnul acela cu ochelari ţi-a vorbit despre ţările nordice, despre ţările asiatice şi tu vorbeai despre iubirea ta pentru nemtialand şi despre francezi şi tot discursul era în limba engleză, iar timpul, timpul se uita uimit la voi gândindu-se că până la urmă, oamenii n-au uitat să comunice. Nu mai zic nimic despre zâmbetele dintre voi!

Ai fost apoi într-un loc în care oamenii voiau să te simţi ca acasă şi te-ai aruncat puţin în braţele lui Shakespeare, ale lui Milton, ale lui Dickens, ale lui Elliot că aveai nevoie de îmbrăţişări şi apoi, tânărul domn cu ochelari ţi-a vorbit despre matematică, despre singurătate şi apoi, v-aţi zâmbit, aţi mai vorbit şi v-aţi zâmbit iar.

Ai mai vorbit şi ţi-ai mai zâmbit cu un domn care ţi-a zis că domnul Camus, domnul Pennac, domnul Flaubert vorbesc despre ale vieţii într-o manieră plăcută, iar mai apoi, ţi-a vorbit de ceea ce Dumnezeu a inventat pentru ca London să se simtă neputincios, dar tu l-ai convins că respective creaţie e demnă de iubit ( naturlich! )!

Sufletul ăla pe care l-ai tot îmbrăţişat astăzi a zâmbit şi el. Deci, ce zici? Putem vorbi despre momentele alea pasagere pe care tu eziţi a le numi fericire?

P.S. : Inima care nu are contur nu înseamnă că nu are conţinut.

Despre himera turismului sau cum să-i faci pe alţii să iubească Bucureştiul

Astăzi se poartă România cu parfum de comunism.

Se poartă Bucureştiul plin de turişti care sunt dornici să afle cum stă treaba cu Ceauşescu şi cu prietenii, turistului i se mai zice câte ceva despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre revolte, despre cenzură, despre teme obligatorii, despre închisori, despre persecuţie, despre miliţie, despre naţionalizare.

Turistul face poze clădirilor marcate de însemnătate istorică, clădirilor în care există urme de gloanţe, mărturiseşte că îi place clădirea Universităţii din Bucureşti, întreaba unde-şi petrec oamenii timpul, se-ntreaba de ce sunt aşa puţini oameni pe stradă, întreabă dacă e o zi călduroasă sau una rece pentru noi, povesteşte că în Olanda treburile stau altfel şi în plimbarea noastră pe Calea Victoriei, plimbare încărcată de discuţii lămuritoare, asezonată cu umor şi cu iubire pentru oameni, artă şi istorie, trece-n viteză Copilu’ Prodigiu cu bolidu-i în care răsuna muzica-i, turistul întreabă, turistului i se răspunde, vorbim despre muzică.

Mai vorbim despre Mircea Eliade şi Francis Ford Coppola, despre Youth without youth, vorbim despre Capşa şi perioada interbelică, despre scriitori şi parfum de trecut.

Apoi, vorbim despre căsătorie, despre abilităţile mele de cântăreaţă şi ajungem la Teatrul de Comedie, îl arunc într-o cafenea din centrul vechi al Bucureştiului, îi zic că decorul nu trebuie să-l sperie, România, Bucureştiul e o pasăre phoenix care mai uită din când cum să renască, dar e în curs de a-şi redefini cenuşa.

Turistul mă-mbrăţişează şi zâmbeşte (De ar şti el că sunt vânător de zâmbete).

P.S. : Yes, Tony, i’ll marry you!

Omul mângâiat de timp.

Ieri, pe vremea asta mi s-a întâmplat ceva special. Eram prin oraşul plin de praf şi minunat şi aşteptam să îmi mângăie privirea câţiva dintre prietenii mei. Prietenii mei îmi mângâie chiar şi sufletul.
Ploua şi ca de obicei, oamenii erau grăbiţi. Uneori simt că nu timpul aleargă, ci oamenii îl fugăresc.
La un moment dat, două dintre persoanele pe care le aşteptam au apărut şi am rămas să îi aşteptăm şi pe cei care mai aveau de călătorit pentru a ajunge la noi. Un om mângâiat de timp, adică un om în vârstă se aşează în faţa mea, mă priveşte, îl privesc şi mă întreabă:
-Fetiţo, de ce mă priveşti aşa?
-Pur şi simplu priveam. Nu vă priveam „aşa”.
-Trebuie să îţi zic ceva. Dar mai întâi să te întreb ceva: ai auzit de Eminescu?
-Da, am auzit de el. Ce-i cu el?
-Eu am mai vorbit şi cu studente şi acum trebuie să vorbesc şi cu tine. Ştii, Eminescu avea o vorbă, zicea el, că nu îşi mai aduce aminte clipa pierdută.
În tot acest timp mă gandeam ca în oraşul ăsta tentacular şi-a facut loc romanticul Eminescu când ai fi zis că doar iubitul simbolist Bacovia iubeşte ploaia. Ascultam ce îmi zicea omul din faţa mea.
Am zâmbit. Defapt, am zâmbit de când a început să îmi vorbească.
I-a spus uneia dintre persoanele care erau cu mine că zâmbesc, să se uite la mine, el vorbeşte şi eu zâmbesc.
Discuţia a continuat.
-Ştii, mai târziu Eminescu a zis că şi-a adus aminte clipa pierdută, clipa pierdută e aceea în care nu am zâmbit, dar tu, tu nu ai pierdut clipa, tu zâmbeai dinainte să îti fi spus eu toate astea, nu te-am făcut eu să zâmbeşti.
Am fost puţin uimită şi mi-am adus aminte de bunicii pe care nu îi mai am langă mine. Chiar dacă pe unul nu l-am cunoscut, iar celălalt a plecat acum multa vreme, îmi e dor de ei şi aş vrea să port astfel de conversaţii şi cu ei.
Apoi, mi-a zis să vin cu el şi mi-a arătat o reclamă la o firmă de asigurări.
Eminescu probabil a zâmbit şi el. Omul ăsta mângâiat de timp a zâmbit şi m-a făcut să zâmbesc. Sper că are la cine să se întoarcă şi sper că, cineva îl aşteaptă, avea atât de multe de povestit.
Acum „nu pierd clipa”.

Si dincolo de ochelari e un suflet…

Zilele trecute, mai exact sambata seara, am avut parte de o intalnire deosebita. O intalnire deosebita cu o persoana deosebita. Nu am mai intalnit-o vreodata ( sau poate am trecut de atatea ori pe langa ea, dar nu i-am zambit decat atunci… ) Nu ii stiu numele ( cred ca daca ar avea un nume, acela ar fi om cu majuscule, sunt sigura ca nu asa au strigat-o parintii ei in copilarie, dar asa as striga-o eu, caci asta mi-a inspirat ). Imi apar acum in minte privirea blanda si zambetul cald.
Era o doamna ce avea in jur de 40 de ani. S-a apropiat de mine si m-a intrebat ceva legat de autobuzul ce aveam sa il impartim amandoua in drum spre casa ( ma grabeam sa ajung in locul fara casa ). Conversatia a continuat placut. Am vorbit asa cum nu cred ca am mai vorbit vreodata cu un necunoscut ( poate chiar si cu cativa dintre cunoscuti ). Zambeam.
Am pornit de la formele fara fond ale bunului meu prieten ( bun prieten in masura in care ma identific cu Alecsandri; actorul desi trece prin multe roluri, pastreaza ceva din fiecare rol in el… ) si am ajuns sa vorbim despre incalzirea globala. Mi-a marturisit ca aprecieaza tinerii si crede in ei. Am zambit si am spus ca e placut sa iti duci la bun sfarsit planul de a cuceri lumea, cel putin cea interioara, iar mai apoi, sa schimbi lumea, sa faci lucrurile bine. A zambit si mi-a zis ca ma admira si ca ii place ca am idei, ca intr-o zi o sa fiu „cineva” ( cand eram mai mica, oamenii imi spuneau ca in viata e important sa fii cineva, iar cand eram intrebata „ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?” raspundeam cu nonsalanta „cineva”, asadar, dumneaei imi vede visul din copilarie implinit ), e placut sa stii ca oamenii au incredere in tine ( imi cer scuze tuturor celor pe care i-am dezamagit, fac asta intr-o paranteza, nu pentru ca este un detaliu peste care se poate trece cu usurinta, ci pentru ca paranteza se deschide aici si se inchide in suflet, repet, imi cer scuze si imi pare rau ).
Si am vorbit si am tot vorbit pana cand autobuzul a ajuns acolo unde eu trebuia sa cobor. I-am multumit pentru conversatie, i-am marturisit ca a fost placut sa intalnesc o astfel de persoana si dumneaei m-a mangaiat pe bratul stang, a zambit, mi-a multumit si m-a rugat sa am grija de mine.

Va multumesc tuturor celor care mi-ati zambit si imi veti zambi.