Despre pomul de Crăciun sau cum să împodobeşti lumea cu lumini de suflet

În timp ce fulgi de cafea se aştern peste tot ce am trăit, eliberez treptat fluturele pe care l-am ţinut ascuns sub pleoape. O bătaie de aripi şi apare nerostitul. Încă o bătaie de aripi şi apare adevărata lume, pe care cuvântul nu a putut să o îmbrăţişeze vreodată.

Cu buzele pe marginea cănii pe care am primit-o cadou anul trecut, bând esenţă de vişine şi rom, dăruită de una bucată om iubit, rostesc în sinea mea mulţumiri, iar mai apoi, aruncându-mă în iubire, lăsându-mi hainele să se lipească de mine, mă ridic din iubire şi rostesc mulţumiri:

Îi mulţumesc copilului ascuns sub pleoape că încă nu m-a părăsit.

Îi mulţumesc omului acela magic care m-a încurajat, dăruindu-mi o parte dulce din el, atât de dulce încât, încă mai am zahăr pe marginea sufletului ( pe lângă coridoare reci şi scări infinite, în instituţia de cultură şi civilizaţie, dai şi peste oameni mustind a căldură şi a dulceaţă sufletească ).

Îi mulţumesc copilului care nu îşi doreşte cărţi drept cadou, care şi-a renegociat contractul cu copilăria şi care, zic eu, va rămâne un copil frumos până când ochii mei nu vor mai vedea ( dar noroc că rămân cu sufletul şi dumnealui, adicătelea, sufletul vede foarte bine ) pentru că respiră gând şi vis de copil.

Îi mulţumesc omului care-şi conduce viaţa cu mâini de conducător profesionist, dar cu suflet de copil, adicătelea, omul ăsta iubeşte drumul, indiferent de destinaţie şi totodată, te face şi pe tine să iubeşti ( drumul ) pentru că am buzele îmbibate-n vişine şi rom şi sufletul îmbibat în sentimente.

Îi mulţumesc timpului care mi-a semnat nişte versuri în palma stânga, nu de alta, dar a simţit el că eu nu pot scrie poezie şi s-a gândit să îmi dea o mână de ajutor.

Îi mulţumesc copilului care mi-a dăruit o cană în care mă arunc de fiecare data când îmi e teamă să închid ochii şi să visez, pentru că astfel, mai trişez câteodată şi visez cu ochii deschişi.

Îi mulţumesc lui Vanilla Bear pentru că a iubit alături de mine, pentru că de fiecare dată când ne-am regăsit, cuvintele nu ştiau cum să mai fugă de noi, dar după ce ele plecau, noi vorbeam în continuare, cu sau fără cuvinte, ne-a rămas întotdeauna sufletul.

Îi mulţumesc ei şi îi mulţumesc lui pentru că fiinţez aici şi acum şi pentru că tăcerea a îmbrăcat veştmânt de cuvânt.

Îi mulţumesc celui care mi-a gustat copilăria pentru că din când în când, poartă cu sine bucurie.

Îi mai mulţumesc o dată timpului pentru că a adus cu sine oameni frumoşi, oameni gospodaci, oameni care schiază printre maşini şi printre oamenii grăbiţi de pe trotuare, oameni tineri, oameni care vibrează la fiecare atingere a frumosului.

Îi mulţumesc omului care m-a ajutat să descopăr magia şi mi-a dăruit cafeaua necunoscută ( nu a mai fost potrivit de dulce, a fost cafea care n-avea gust de ciocolată, nu era ciocolată, dar pentru mine era un soi de ciocolată cu căpşune; să fi fost suflet? ).

Îi mulţumesc omului care-mi ţipă în ureche că timpul a trecut peste noi, că eu m-am ridicat deasupra timpului ( de ar şti omul ăsta că eu nu m-am ridicat deasupra timpului, ci m-am întins pe jos, aşteptând să treacă, eu nu m-am grăbit nicăieri ) pentru că încearcă să îmi ştirbească formulele de politeţe.

Îi mulţumesc fiecărui suflet care s-a apropiat vreodată de mine şi care, chiar dacă a plecat, sper să fi rămas cu puţin zahăr pe o margine de suflet.

P.S. : Înainte de a oferi şi a de a primi cadouri, învaţă să te dăruieşti.

Anunțuri