Înapoi în oraşul plin de praf şi minunat

Concluzii:

-chiar şi oamenii pe care îi iubeşti te fac să suferi

-Sex On The Beach, Blue Lagoon, Orgasm, Death By Chocolate, Green Apple, Vodka Tonic, Margarita, Cuba Libre se beau cu ochii deschişi spre interior şi asta doar pentru a-ţi da seama că oamenii se schimbă.

-răsăritul se prinde doar dacă eşti în stare să-ţi arunci sufletul în nori ca să agăţi soarele

-ceva special, deosebit, zilnic periodic, frecvent, constant, deloc plictisitor, anodin, banal, anost

-integramele care se fac la o cafea se fac de fapt alături de oameni cu suflet mare – cafeaua o găseşti la supermarket, oamenii cu suflet mare, nu.

-24 august, 6 şi câteva minute : cafeaua cu zâmbet s-a aruncat în mare şi nu, nu s-a înecat, s-a contopit cu marea, a fost singură cu marea, a iubit marea, a devenit marea ( am crezut în iubire )

-oamenii pe care îi iubeşti mint

-oamenii minunaţi îţi fac dedicaţie la televiziunea locală şi vj-ii îţi spun şi ei „la mulţi ani şi să trăieşti la maxim(um) că o viaţă ai şi merită traita”

-oamenii minunaţi cad în baie, urmăresc busola, te strâng în braţe şi-şi caută echilibrul la tine-n braţe şi în suflet

-fata cu fustă de blue-jeans şi bluză galbenă de pe scările bisericii a fost singura care a sesizat că am nevoie de oameni ( îţi mulţumesc )

-Emi, Mădălin sunteţi nişte copii deosebiţi ( Emi, îţi mulţumesc pentru bancuri )

-Teo, să ştii că nu întotdeauna prietenii sunt lângă tine, dar tu eşti lângă ei, adică, ştii tu, la ei în suflet şi nu te grăbi să pleci de acolo pentru că prietenia adevărată e un peşte pe care nu-l prinzi decât dacă-ţi foloseşti sufletul drept momeală.

-Gabriel, în baloanele pe care le-am făcut împreună se ascund toate visele noastre care se vor îndeplini şi chiar dacă se vor sparge, ele nu vor dispărea, se vor ascunde în nori, vor zbura.

-dacă îţi pierzi prosopul, dacă ţi se rup şlapii, dacă-ţi ard buzele, nu înseamnă că eşti un copil ghinionist, înseamnă doar că e timpul pentru schimbare, e timpul să laşi oamenii şi timpul să plece.

-cel mai plăcut e să adormi pe plajă şi cineva să vină să te învelească ( vă mulţumesc şi sunteţi un Om )

-cizmuliţele roz, Mirciulica şi fructele spălate sunt păţaniile care se spun cu zâmbetul pe buze, ceea ce înseamnă că, din când în când, trecutul închide în el fericire.

-să nu ai niciodată aşteptări de la oamenii pe care îi iubeşti

P.S. : am 19 ani şi încă iubesc marea!

Anunțuri

Eleutheria, Eudaimonia şi puţin, da’ foarte puţin timp

După ce am trăit în Insula Preafericiţilor şi mi-am ascultat dragostea de teatru cum vorbea despre tot ce am trăit pe scenă şi pe lângă scenă, am lăsat visurile să peregrineze în toată fiinţa-mi.

În tot timpul ăsta, bătea vântul iubirilor trecute, iubirilor netrăite, dar mai ales, a celor nerostite şi după ce sufletul s-a răcorit, am plonjat într-o foaie de hârtie. Am stors cerneala din mine şi am lăsat-o să deseneze, nu am lăsat-o să se joace de-a cuvântul, dragostea de teatru avea şi-aşa prea multe de zis. Ce-nseamnă să păşească trecutul pe covorul tău de la intrare şi tu să-i săruţi tălpile, poftindu-l înăuntru.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare am să zic că iubitorul de eseuri de îndrăgostit a fost oarecum mulţumit de călătoria în cotidian, mai ales, pentru că a schimbat unghiul de contemplaţie a cotidianului şi încă o treabă mai e de lămurit, despre plăcerile tristeţii, despre femeia lui Edward Hopper, care stă singură şi bea o ceaşcă de cafea, despre care omul zice : „gazing at her coffee cup as if it were the last thing in the world she could hold on to”, femeia aia e în fiecare dintre noi şi fiecare are cafeaua lui, deci, e rost de singurătate şi de rătăcire ca metodă de regăsire.

O perfectă zi perfectă are gust de cafea amestecată cu lapte, cu dragostea de carne a unui rechin, cu Emily Dickinson şi bineînţeles cu vreo câteva sinucideri himerice, adică, atunci când e timp pentru citit, e vreme de iubit.

Îmi achiziţionasem cărţile astea pentru a le lectura în cetatea zeilor, dar zilele astea mi-au răpit răbdarea. Nu se pune problema că nu ştiu să aştept, doar că mi-era dor de nopţi pierdute printre cuvinte.

Unde am vrut să ajung? Va fi călătorie în cetatea zeilor, adică la mare şi 24 august va fi bucata din timp ruptă şi presărată peste mare, adică, îmi sărbătoresc ziua de naştere cu ea, adică, se cere fericire şi cafea, multă cafea cu zâmbet.

P.S. : dacă ţi-e dor de mine, anunţă-mă.

Later edit :

Nu vă faceţi griji în ceea ce priveşte cadourile, o să le ridic de la poştă atunci când revin!

Iubirea nu e pr(o)omisiune

E întuneric. Nu vezi şi nu te vede. Nu vrei să vezi. Deschizi ochii şi trecându-ţi mâna prin firele cu care pretinzi că ai guvernat întreaga lume, descoperi că sunt câteva fire-n plus. Te-nfăşori în ele şi nu-ntelegi ce se întâmplă.

Tragi uşor de firul memoriei şi pe buzele-ţi simţi gust de uitare. Poate nu e ăsta firul. Mai tragi încă o dată. Acelaşi gust de uitare. Încă o dată. Buzele îţi sângerează amintiri, dar nu sunt amintirile tale.

Cauţi firul gândirii şi în căutarea ta, dai peste un nod. Încerci să dezlegi toate firele alea, toate promisiunile pe care le-ai făcut şi pe care nu le-ai îndeplinit s-au amestecat acum. Abandonezi căutarea şi te-ntorci la amintirile alea care nu sunt ale tale.

Ai obosit. Mâinile nu te mai vor. Te prăbuşeşti peste lumea pe care ai guvernat-o şi închizi ochii.

Acum vrei să visezi.

P.S. : Ai grijă să deschizi uşa coliviei înainte de a-i vorbi despre libertate unei păsări cu aripile obosite de la atâta ne-zbor.

Despre himera turismului sau cum să-i faci pe alţii să iubească Bucureştiul

Astăzi se poartă România cu parfum de comunism.

Se poartă Bucureştiul plin de turişti care sunt dornici să afle cum stă treaba cu Ceauşescu şi cu prietenii, turistului i se mai zice câte ceva despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre revolte, despre cenzură, despre teme obligatorii, despre închisori, despre persecuţie, despre miliţie, despre naţionalizare.

Turistul face poze clădirilor marcate de însemnătate istorică, clădirilor în care există urme de gloanţe, mărturiseşte că îi place clădirea Universităţii din Bucureşti, întreaba unde-şi petrec oamenii timpul, se-ntreaba de ce sunt aşa puţini oameni pe stradă, întreabă dacă e o zi călduroasă sau una rece pentru noi, povesteşte că în Olanda treburile stau altfel şi în plimbarea noastră pe Calea Victoriei, plimbare încărcată de discuţii lămuritoare, asezonată cu umor şi cu iubire pentru oameni, artă şi istorie, trece-n viteză Copilu’ Prodigiu cu bolidu-i în care răsuna muzica-i, turistul întreabă, turistului i se răspunde, vorbim despre muzică.

Mai vorbim despre Mircea Eliade şi Francis Ford Coppola, despre Youth without youth, vorbim despre Capşa şi perioada interbelică, despre scriitori şi parfum de trecut.

Apoi, vorbim despre căsătorie, despre abilităţile mele de cântăreaţă şi ajungem la Teatrul de Comedie, îl arunc într-o cafenea din centrul vechi al Bucureştiului, îi zic că decorul nu trebuie să-l sperie, România, Bucureştiul e o pasăre phoenix care mai uită din când cum să renască, dar e în curs de a-şi redefini cenuşa.

Turistul mă-mbrăţişează şi zâmbeşte (De ar şti el că sunt vânător de zâmbete).

P.S. : Yes, Tony, i’ll marry you!

Despre miopie sau cum să-ţi înfrângi teama de a iubi

-Zidul ăsta nu vrea să se deschidă.

-Dar zidurile nu se deschid, ele ascund lumea.

-Zidul ăsta nu vrea să mă lase să-l ating.

-Dar zidurile pot fi atinse, pot fi dărâmate, pot fi reclădite.

-Zidul ăsta nu vrea să-mi asculte povestea.

-Zidurile n-au urechi şi n-au ochi, n-au cum să te asculte.

-Nu vrea să mă strângă în braţe.

-Nu-ntelegi că nu te poate strânge-n braţe? N-are braţe!

-Dar ai zis că zidurile pot fi atinse.

-Îl poţi atinge, dar el nu te poate atinge.

-Îi simt atingerea, răsuflarea, simt durerea lui şi simt cum muşcă timpul din el.

-Zidurile nu au viaţă!

-Zidul ăsta e viaţa mea.

Chiar şi sufletele suferă de miopie, iar de cele mai multe ori, zidurile sunt ferestre.

Cafea cu ciocolată şi cappuccino dulce

În seara precedentă instituţia paternă m-a întrebat dacă doresc a realiza o mini-excursie, iar răspunsul meu afirmativ a condus la o zi de sâmbătă fantasmagorică ( da, da, fantasmagorică ).

M-am smucit din braţele somnului încă de pe la 2 a.m când nu reuşeam să adorm şi apoi, la 5 şi niţeluş, eram pe drumul către motivul sâmbetei ca bucurie.

Sinteză : drum lung, natura s-a strecurat în mine şi a creionat puţintică perfecţiune ( nu, nu, asta nu înseamnă că sunt perfecţiune ), discuţii interminabile cu zeităţile montane, excursie clasică pentru orice turist aflat în slănic prahova, mină de sare, 208m, întâlnire cu Decebal şi cu Traian şi cu Eminescu, atmosferă proustiană, frig, turişti de pe meleaguri non-mioritice care cunoşteau limba română, dar nu o vorbeau prea bine, care aveau probleme CU Cafeaua şi au apelat la mine pentru ajutor ( tocmai eu să nu-i ajut CU Cafeaua ? ), i-am ajutat să obţină cafea, mi-am luat şi eu cafea şi zâmbetul reciproc a fost stimulentul meu afectiv, m-a luat cu simţire şi cu sentimente şi nu îngheţasem ( nu, nu am îngheţat, simt ) , l-am părăsit pe hades şi apoi, am iubit drumul spre casă ( drumul către locul fără de casă a fost asezonat de ploaie şi de „şi ce dacă e vânt? şi ce dacă sunt ploi? […] ne-aţi puterea, ne-aţi dat speranţa, de a fi-mpreună mereu! „-iris, iris, da, iris ), scurt şi la obiect.

P.S. : oboseală, oboseală, m-ai făcut să scriu altfel ( nu, nu e jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, dar astăzi, acum, aici, cuvintele au iz de confesiune, sunt vulnerabilă, aşa că, să nu loveşti cu ochii închişi, nu care cumva să dai în suflet ).