Orchestra are un nou dirijor: timpul.

-Mi s-a rupt o coardă de la chitară.
-Iar mie mi s-a rupt sufletul.
-Am câteva corzi de rezervă în sertarul de la noptieră.
-Eu mai am doar amintiri.
-Dacă vrei, pot să îţi dau eu o coardă.
-De ce? Ce să fac cu ea?
-Să îţi repari sufletul, să îl faci să cânte iar.
-Mai degraba aş alerga de-a lungul corzii până când aş cădea secerat de oboseală.
-Dar de ce? De ce alergi?
-Mi-e teamă că dacă stau pe loc, o să imi aud sufletul plângând.

Alerg.

Anunțuri

Coffee-diving

M-am trezit cu gândul la o cafea. Nu am mai fost să alerg. Nu am mai scris. Nu am mai privit cerul. Curând o să am parte de cafea ( ei îi place cafeaua potrivit de dulce…).
Nu am făcut mai nimic în aceste câteva zile care au trecut. Am încercat în schimb să mă liniştesc şi mi-am acordat câteva clipe de odihnă, am încercat să mă rup de oamenii care se află sub robia vitezei şi m-am oprit să ascult timpul, să ascult lumea.
Am rătăcit puţin printre cuvinte. Am rătăcit si am rătăcit şi am tot sperat să găsesc drumul sau dacă nu drumul, măcar un drum pe care să merg şi în care să cred.
Zilele acestea au aruncat în mine cu amintiri şi cu gânduri legate de ceea ce numesc fără prea multă inspiraţie viitor. A fost frig.
Mă duc acum să mă arunc în cafea ( ei îi place cafeaua potrivit de dulce… ) pentru că încă îmi e frig.

Cafeaua citeşte gânduri din când in când

Aruncă-mi timpul în ureche şi lasă-mă să ascult tăcerea.
Am un ceas şi câteva firimituri de timp. Am un ceas şi câteva întrebări. Înconjurat de ceasuri, ticăitul este răspunsul pe care îl primesc pentru toate întrebările.
Deschide-mi fereastra şi lasă-mă să ating iar zidul.
Am o fereastră şi câteva firimituri de cer. Am o fereastra şi câteva întrebări. De fiecare dată când deschid o fereastra, mă lovesc de un zid. După ce mă lovesc de zid, stau lipită de el şi mă sprijin. Nu am nevoie de răspunsuri.
Dă-mi un fir de praf şi lasă-mă să îmi murdăresc sufletul.
Am un fir de praf şi câteva firimituri de suflet. Am un fir de praf şi câteva întrebări. Arunc firul de praf peste suflet.

Când tăcerea e zidul care ne desparte, sufletele noastre îşi vorbesc.

Un cubulet de zahar, te rog..

-Da-mi si mie, te rog frumos, un chibrit.
-Dar nu mai am. Cu ultimul chibrit am aprins luna.
-Mi-e atat de frig.
-Luna te va incalzi.
-Cum o sa mai reusesc eu dau foc atator sentimente?
-Dar de ce vrei sa le dai foc?
-Intelege ca mi-e frig.
-Dar luna te va incalzi.
-Nu stii nimic. De ce ai aprins luna?
-Ba tu nu stii nimic. Cum sa dai foc sentimentelor?

Sentimentele au aprins luna.

El e Liber(t).

Se scurge viata din el, au trecut zile intregi de cand nu a mai mancat, a baut doar ceea ce norii s-au indurat sa ii ofere, niste picaturi dulci de ploaie care i-au umezit buzele crapate, dar care nu i-au potolit setea de realitate. Ochii ii sunt aproape inchisi. Somnul il strange cu bratele-i puternice de gat, vrea sa il doboare. Dar el refuza sa plonjeze in neant. Se incapataneaza sa adune viata pe care a pierdut-o.
-Dati-mi ceva sa mananc, aproape ca soptea. Nimeni nu era langa el. Vorbea acum cu toti demonii pe care a refuzat sa ii creada. Demonul uitarii l-a zguduit si lacrimile au inceput sa i se prelinga pe obrajii loviti de vreme.
-Mi-e atat de foame, va rog, ajutati-ma, si trupul ii tremura sub robia acestor cuvinte spuse precum un ultim gest de reconstituire a omului ce a fost si nu va mai fi.
-Va rog…
Si in mainile-i sufletul se chinuia sa isi regaseasca caldura. Iar buzele lui au atins sufletul, si sufletul disparu.

Moliile nu mananca suflete.

Sarbatorea CAFELEI CU ZAMBET

Un an de cafea cu zambet ( prima postare- 13 aprilie, ora 00.54 )

Undeva in luna lui Prier, acum un an, un copil a primit ceea ce avea sa il faca sa vada lumea mai bine, iar copilul s-a hotarat sa le arate tuturor cum arata lumea lui.
Nimeni nu il cunostea pe acest copil in afara de cativa copaci minunati pe care ii avea in jurul lui si pe care ii iubea atat de mult incat timpul a vrut de multe ori sa se opreasca si sa le sarute fruntile.

Apoi, timpul a trecut usor usor si aripile sale au presarat praf peste lumea lui. Praf de vise, de dorinta, de iubire, de cafea, de stele, de rosu, de verde, de soare, de fluturi, de tot ceea ce lumea lui cernea prin sita sufletului cu care fusese de atat de multe ori la instalatorul de suflete sau la oftalmologul ochiului mintii, niciodata ratiunea si afectele nu s-au inteles prea bine, iar copilul acesta a vrut mereu sa ridice stindardul alb. E timpul sa zburam, dragul meu porumbel alb.
Nefericirea nu a fost un strain pentru acest copil. Dar a procedat asa cum a facut cu toti cei care s-au apropiat de el. A luat nefericirea in brate si a tinut-o strans si din cand in cand cadeau bucati de cer, iar pamantul ce contopea cu cerul. Nefericirea si-a alungat negatia ca pe o haina veche roasa de molii si acoperita acum de fluturi. Copilul asta a intalnit fericirea. Sufletul lui a inchiriat multe camere calatorilor mai mult sau mai putin obositi.

Dimineata astepta ca soarele sa ii sarute fruntea si sa ii mangaie parul, nu ii place sa se joace cineva cu parul sau, dar cand e vorba de persoane deosebite, tanjeste dupa atingerea si rasuflarea lor. E un copil confuz, dar asta nu l-a determinat vreodata sa alunge dimineata sau sa blesteme noaptea. Si-a iubit diminetile si si-a divinizat noptile in care adormea citind asemenea unui suflet de om care si-a gasit linistea.
Este un copil ca oricare altul. Zambeste. Iubeste. Plange. Iar zambeste. Iar iubeste. Strange in bratele lui, strange in sufletul lui tot ce il face fericit. Am putea spune ca e un copil egoist, dar el nu vrea decat sa daruiasca, iar daca s-a intamplat sa fie egoist, cu siguranta nu si-a dorit asta niciodata. Copilul asta rade si plange si apoi, isi da seama ca lumea e o oglinda sparta in care si-a gasit sufletul si l-a daruit tuturor celor care l-au iubit si il iubesc si poate cine stie, il vor iubi.

Cateodata, copilul asta se ascunde in nori si numara picaturile de ploaie care saruta pamantul. Copilul asta crede ca fiecare picatura de ploaie e un suflet fericit, care plonjeaza in marea de uscat ca sa inunde oamenii cu fericire. E un copil naiv.
Ar rataci printre cuvinte mai mereu. E un copil caruia ii plac cuvintele, copilul asta isi doreste sa se arunce in mare si sa sarute orizontul, pentru ca mai apoi, sa ia soarele in palme si apoi sa il imbratiseze, caci batranul soare ne incalzeste de atata timp, poate ii e si lui frig, iar copilul asta vrea sa il stranga in brate si sa ii auda inima batand.
Fiecare zi este minunata. Oamenii de langa el il fac sa zambeasca. Si oamenii astia sunt puternici si stiu sa isi daruiasca sufletul.
Este un copil cu ochii caprui si uneori au tendinta sa se coloreze in verde. Lumea e mereu colorata pentru el, pentru ca orice ar fi, merge cu curaj inainte si isi spune ca totul va fi bine. Curaj, copile, caci lumea e a ta. Te asteapta si iti zambeste.
Acum timpul a asternut multe fire de praf asupra sa. Tot timpul, l-a invelit intr-o armura mai mult sau mai putin stralucitoare, astfel incat copilul asta e un copil puternic.

Cine l-a cunoscut pe acest copil, trebuie sa fi zambit cel putin o data pentru ca acest
copil e dornic sa ii faca pe cei din jur sa zambeasca, iar dorintele sale prind adesea aripi si se inalta pe bolta nemarginirii, in suflet, el ascunde un infinit.
Uitandu-se in jur, a descoperit lumea pe care si-a dorit-o intotdeauna, iar cand ceva nu merge asa cum isi doreste, sta singur, plange putin si apoi, incearca sa schimbe lucrurile, lacrimile ii mangaie visele. Plange si rade.

Zambetul se contopeste cu cafeaua si dansul incepe. Pasii lor mangaie podeaua aproape neatinsa a unui castel plin de povesti si de sentimente uitate. Nu exista printi, nu exista printese. Exista doar zambet.
Acum clipa prezenta se transforma in clipa trecuta, inca un astazi se transforma
in ieri si copilul asta zambeste. Cum ar putea sa nu zambeasca? Exista oameni care il iubesc.
Mereu isi va aminti cu drag de tot ceea ce a fost frumos -„je me souviens”-, pentru ca putina limba a iubirii nu strica niciodata si pentru ca iubirea nu i-a fost straina acestui copil.
Buna dimineata, soare, astazi e ziua ta, copilul asta vrea sa te stranga in brate. Si soarele zambeste.
Este o zi ca oricare alta. Este un copil ca oricare altul, iar astazi a mai trecut un an. Lumea lui e si lumea voastra.
Timpul l-a cuprins in bratele sale, copilul asta zambeste.

Le multumesc tutoror celor care timp de un an au baut cafea cu zambet, pana la urma zambetul meu este si zambetul vostru. M-ati facut sa zambesc. Va multumesc.
Aici, in „casa” mea am baut cafea cu zambet si am stat la un pahar de vorba. Paharul s-a mai golit, dar sufletele voastre reusesc sa il umple mereu.
Fiecare cuvant pe care voi l-ati gandit, simtit si scris s-a amestecat cu aceasta cafea cu zambet si timpul, desi, de cele mai multe ori, conduce spre uitare, lasa urme si va multumesc pentru fiecare cuvant, pentru fiecare zambet, pentru fiecare gand.
Dragii mei calatori, care ati poposit mai mult sau mai putin in „casa” mea, va astept mereu cu usa deschisa pentru ca sufletele se hranesc cu suflete.
Va multumesc !

Imi arunc gandurile in cer

Si Abecedarul De Ganduri a lasat in cutia postala a „casei” mele urmatoarea leapsa:
primele 8 ganduri care ratacesc acum in mintea mea.

Sa gandim, sa iubim, sa visam, sa fim noi si sa purcedem la lucru:

1. Am reusit sa imi procur material pentru gandit. Mintea asta a mea e cazul sa isi dea doua palme peste ceafa si sa respire praful care i-a mai ramas de respirat. Adica, astazi am facut ceva ce imi place, am ratacit printre cuvinte, un lup de stepa si sufletul-mi se pare ca va rataci mereu aici, desertul pentru totdeauna.

2. Urmatorul gand a fost sa deschid winampul. Am deschis winampul, cuvintele cu care acesta m-a intampinat au fost urmatoarele:
„Fiecare dintre noi pare departe
Atat de departe..
Si fiecare dintre noi pare o lume
Care-mi spune:

Ma intreb daca stii ce sunt..”

3. Acum ma arunc in lumea omului cu ale sale „fleurs du mal” si al sau „albatros”(aripile-i imense l-impiedica sa mearga…) si totusi e vremea pentru „l’homme et la mer”:
„Om liber, totdeauna iubi-vei vasta mare!
Ea este-a ta oglinda. Intreg sufletul tau
Tu il contempli-n largul imensului ei hau,
Avand aceleasi valuri si-abisuri mult amare.”

4. Un alt gand ce imi trece acum prin minte. Nu am mai baut cafea. De ce nu am mai baut cafea? Am renuntat doar la Cola, nu si la cafea si totusi nu am mai baut cafea. Macar am zambit. E de ajuns?

5.Tot azi m-am uitat la o carte pe care am primit-o cadou. De cand s-a hotarat timpul sa isi arunce aripile si sa alerge pe langa noi?

6. Mi-e dor de mare.

7.Aceste ultimele ganduri se indreapta catre mare. Am putea spune ca toate gandurile sunt legate pana la urma de mare. Dar, o sa spun eu: mi-e dor de mare si asta imi scrijeleste mie mintea pana si pe tablita de lut a sufletului ( sufletul meu e chiar maleabil, dar nu toti oamenii sunt sculptori… ).

8. Ma duc sa ma intalnesc cu marea ( da, recunosc, am ascuns marea in suflet si da, am ascuns marea pana si in baie, astfel incat ma duc sa trezesc marea, adica, ma duc sa dau drumul la robinet si sa imi las mintea sa si viseze, a gandit destul. ).

Later edit: am uitat sa duc leapsa catre alt taram, acum, ca m-am intors de la mare, pun leapsa aceasta in cutia postala a lui Jack Of Diamonds .

Intre cer si pamant e iubire

Ochii mei mai pastreaza cateva culori. In timp ce zeita Venus se nastea din spumele marii, cerul s-a asezat langa mine. L-am privit in ochi si pentru prima oara dupa foarte mult timp, i-am vazut sufletul. Insa de fiecare data cand il priveam, chipul sau era mereu un altul, era ca si cum in fata mea se nasteau mii si mii de portrete. Ochii mei se transformasera intr-un pictor pasionat de demonul culorii. Ajunsesem sa privesc sufletul lui ca si cum era singura culoare pe care o recunosteam. Dupa atata amar de vreme in care penelul meu a mangaiat toate culorile, le-a imbratisat, am gasit, in sfarsit culoarea pe care o cautam. A plouat cu nisip. Cerul a iubit.

A mai ramas putin nisip in palmele mele. Duc palmele catre buze si fara sa imi dau seama, ajung sa ating acest praf fierbinte cu buzele. Simt fiecare fir de nisip, simt cum sufletul incepe sa numere toate clipele fericite prin care a trecut de cand ma cunoaste. Intr-un final, buzele incep sa sangereze. Licoarea calda care imi imbraca buzele se contopeste cu praful fierbinte si cerul ma ia acum de mana si imi inchide ochii cu un sarut. Ploua cu nisip. Cerul iubeste.

Sufletul se va ascunde in cer, cerul se va ascunde in palmele mele, iar zborul va fi continuu. Cand o sa obosesc, o sa ma pierd in bratele tale. Iar cand imi va trece oboseala, voi fi tot in bratele tale. Va ploua cu nisip. Cerul va iubi.

Fluture verde

-E vremea sa te trezesti.
-Dar imi e atat de somn. Nu am dormit deloc aseara.
-Stiu, dar tu tot trebuie sa te trezesti.
-Ma mai lasi te rog trei minute ?
-Nu, nici macar un minut. E vremea sa plecam.
-Dar unde plecam ? De ce nu mi-ai spus ca plecam ? Trebuie sa imi fac bagajele.
-Lasa totul asa cum e si hai sa mergem.
-Asteapta-ma.

-Suntem atat de departe.
-Hai sa ne intoarcem.
-Dar nu ne mai putem intoarce.
-Strange-ma in brate.
-Tremuri.
-Strange-ma in brate.
-Dar esti in bratele mele.
-Tremur.

Si luna a cazut de pe cer si s-a spart.