Despre bățul de chibrit sau cum să zâmbești și să salvezi lumea

Era o noapte neagră de mai. De mai avem nevoie şi de oameni, şi de timp şi de sentimente. Şi noaptea aceea era din când în când ba cafea neagră, ba negru de fum. Negru care apărea după ce cineva lua un băţ de chibrit îmbibat în benzen şi îl aprindea în apropierea unei inimi. Cald. Fierbinte. Foarte fierbinte. Fierbinte ars. Apoi inexistent. Dar nimănui nu îi pasă de finaluri în noaptea asta neagră. Inima arde, inimii îi arde de pofta de oameni, iar oamenii poftesc la inimi şi foc. Iar în tot procesul acesta de ardere completă din preajma inimii, se trezeşte câte un băţ de chibrit să îşi zică povestea.

Povestea bățului de chibrit începe într-o pădure, care nu e norvegiană, nu e muzica şi nu e anotimp şi în pădurea asta nu plouă niciodată. În pădurea asta trăiesc mulţi copaci, iar în fiecare copac un copil şi-a construit o casă, în care se joacă şi îşi construieşte o lume paralelipipedică sau adiacentă sau cel puţin dreaptă. E lumea lui dreaptă şi nimeni nu poate să meargă de la stânga la dreapta, nimeni nu poate să îi modifice limitele, nimeni nu poate să o altereze –  în afară de copilul arhitect. Iar copilul ăsta nu a avut de a face cu educaţia formală legată de arhitectură, el pur şi simplu a construit ce a văzut în capul lui şi în inima lui mare şi în marea din ochii oamenilor care i-au oferit jucării. Sau care s-au jucat cu el.

Şi oamenii uită să se joace, homo ludens uită să respire joc şi apoi se întreabă de ce are probleme cu plămânii, cu inspiraţia (şi nu vorbim de inspiraţie ca parte componentă a respiraţiei) şi se întristează. Dar tristeţea e o altă poveste, iar acum vorbim despre povestea bățului de chibrit. În pădurea în care ploaia nu a ajuns niciodată, copacii nu au nevoie de apă ca să crească. Copacii cresc prin zâmbet. Zâmbetul devine substanţa vitală şi oamenii mici, copiii, sunt 90% zâmbet şi copacii se hrănesc cu asta şi pădurea creşte, creşte şi crestează momente de fericire la fel de des precum crestează oamenii mari suflete ca să testeze dacă mai au sentimente sau dacă mai pot să îşi ascundă sentimentele.

Copacii zâmbesc şi ei şi de fiecare dată când un copac zâmbeşte, el zâmbeşte atât de larg încât îşi pierde o crenguţă. Dar diminutivele nu reuşesc să micşoreze dimensiunea sau intensitatea zâmbetului. Şi da, ai putea să te gândeşti că pierderea e un lucru negativ. Dar crenguţa despre care vorbesc, nu se pierde, devine băț de chibrit. Şi băţul de chibrit aprinde ţigări, focuri şi oameni. Sau inimi. Depinde de cine îl foloseşte. E o pierdere întru devenire. Renunţare întru construcţie. Copiii renunţă la casa lor din copac întru a deveni oameni mari. Dar dacă în devenirea aceasta, îţi aduci aminte de casa ta din copac, de zâmbetele copacilor şi de zâmbetul lor, care a fost ploaie pentru lumea pe care ai iubit-o, înseamnă că poţi să aprinzi şi să reaprinzi orice lucru pe care l-ai crezut pierdut. Poţi să aprinzi şi nimicul, dacă jocul tău se duce atât de departe încât îşi creează reguli proprii, care să te ajute pe tine să te apropii de sinele tău suficient de mult încât să poţi să nu ţii la distanţă oameni care ştiu şi ei povestea bățului de chibrit.

Nu cred mereu în oameni, dar cred în povestea bățului de chibrit. Şi pentru că ştiu că băţul de chibrit a apărut ca urmare a unui zâmbet, de fiecare dată când văd un om zâmbind (gerunziul ăsta e un timp fantastic pentru că se referă la o acţiune în desfăşurare, fără a se referi la autorul ei sau la momentul desfăşurării), îmi aduc aminte de pădure şi zâmbesc şi eu şi cred că pot să cred în oameni. Iar magia, magia e nisip adunat pe aripile păsărilor care au trecut pe deasupra pădurii non-norvegiene, păsări care erau oameni şi cărora le-a fost teamă să se apropie de copaci, de teamă că nu vor mai şti să zboare. Dar zborul nu se uită niciodată. Şi important e să nu uiţi că floarea de nu-mă-uita e rugămintea primului zâmbet de a deveni gerunziu – zâmbind.

P.S.: te scot la o cafea, dacă faci cinste cu zâmbetul