Despre mișcare sau cum să respiri ușurat

Ești în același lift pe care-l iei în fiecare dimineață, în fiecare seară, în fiecare moment în care ești aproape de a fi acasă, un acasă în mișcare, și urci un etaj.

Mai urci unul. Și încă unul. Și încă unul. Și din ce în ce mai multe și simți că ți se fragmentează cutia toracică și că te transformi într-o sferă de metal și carne. Și nu mai respiri. Și simți că dacă mai durează mult, vei exploda în mini-universurile exploziei de la nașterea lumii, cel puțin a celei evoluționiste.

Și apoi, presiunea începe să fugă sub formă de transpirație arzândă pe șira spinării. Nu te mai răcorește, îți arde pielea. Și arzi a pasăre Phoenix, se simte parfumul delicat al metamorfozei.

S-a terminat totul. Nu mai e nimic rău. Nicio presiune. Niciun fum care să-ți jongleze cu realitatea din fața ochilor.

Respiri ușor, ca și cum cutia ta toracică se recompune, iar colivia osificată va elibera cea mai frumoasă respirație caldă pe care a simțit-o Universul în spatele urechii stângi, vecina de deasupra a inimii.

P.S.: unde vrei să ajungi?

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?

Despre simțuri sau cum dansează nisipul înainte să devină oglindă

De vezi un pantof roșu lângă pat
Și te întrebi pe celălalt un’ l-a lăsat,
De guști o buză roșie prin sărut
Și te întrebi dacă și ea a vrut,
De miroși a trupul ei dormind
Și te întrebi dacă ești visul ei zâmbind,
De-atingi o pleoapă întredeschisă
Și te întrebi de inima îi poate fi deschisă,
Dacă îi auzi inima cum bate a început
Și te întrebi în cât timp trece un trecut
Zâmbește. Nu întreba acum nimic.
Ia-o de mână și zburați și mult și-un pic.
Răspunsul e-n mâna-i stângă.
Un zbor o să îi ajungă.
 
P.S.: dacă s-a ars un bec, nu înseamnă că ai rămas fără lumină.

Despre 7 în cifre și litere sau cum se desfășoară prima întâlnire

1. Să nu îți fie teamă să reconstruiești lumea. Tu nu ar trebui să crezi în reluări, tu ar trebui să crezi doar în reveniri. Și să nu crezi că îți vorbesc în termeni de condițional-optativ pentru că nu am încredere în tine, îți vorbesc așa pentru că nu vreau să se întâmple ceva ce îmi spuneai mai demult, să apese altcineva pedala de accelerație, în timp ce ești gând în suflet cu existența. Oricât de încet te-ai mișca, cu precizarea că încetul tău poate fi prea repede pentru alții, așa cum sensul tău a fost nonsens pentru alții, să nu îți fie teamă. Să te miști. Dar să nu îți fie teamă. Tu ar trebui să crezi în reveniri. Te întrebi probabil cine execută acțiunea asta care presupune iterare, reiterare și alte formule de infinitiv lung și chinuitor (câteodată).  O să te întorci la tine, înainte de a pleca înspre alte destinații. O să reconstruiești lumea, înainte de a o ascunde, pentru ca ulterior să o oferi în dar ca pe un pahar de apă.  Și nu o să îți fie teamă. Și oricum, îmi place că acum știi că nu ai nevoie de reluări.

2. Să nu îți fie teamă să folosești galben. Și albastru. Te-ai speriat de curcubeu atunci când v-ați reîntâlnit pentru că nu mai țineai minte ce se întâmplă după ploaie. Nu mai știai nici de Pink Floyd, nici de Kierkegaard. Dar ți-ai adus aminte. E totul în tine. Să nu îți fie teamă de culoarea de care te atingi atunci când rătăcești. Să fie și albastru. Să fie tot ce ai nevoie că să te miști în direcția indicată de busola ta interioară.  Aia care încurcă mereu Estul cu Vestul. E normal să te încurci în direcții, atâta vreme cât ai lângă tine oameni care te fac să simți că ai ales direcția cea bună.  Să te temi de extreme, dar să nu le renegi. Să accepți oamenii. Și îmi place că acum ți-ai adus aminte să scrii.

3. Să nu îți fie teamă de clipele lipsite de sens. Polisemantismul clipelor tale va fi mereu motiv de hermenutică făcută în preajma unei cafele. Caldă și neagră. Câteodată, caldă și cu zahăr pe marginea cănii. Altădată rece și încălzită de conversații și atingere umană. Uneori cu mult zahăr și cu lapte. Depinde de cum ninge într-o zi de vară. Cafea cu zâmbet sau nu. Cafea. Niciodată inexistentă. Îmi place că știi că există oameni care beau cafea.

4. Să nu îți fie teamă de valuri, chiar dacă nu știi să înoți. Chiar dacă momentan ai aruncat tot nisipul pe care îl aveai strâns în păr, în palme și în gânduri, nu uita că e suflet arzând în mare de timp. Nu uita că marea te așteaptă. Nu uită că marea e singurul loc în care nimeni nu își dă seamă dacă ai ochii uzi din cauza lacrimilor sau datorită sării din apă. Nu uita că poți să te miști încet, iar apa să îți curețe pașii. Nu uita că valurile te caută pentru a îți vorbi despre schimbare. Și îmi place că acum crezi în schimbare. Să nu îți fie teamă.

5. Să nu îți fie teamă că nu știi să programezi concedii. Câteodată, timpul se vrea a fi divizat neutru, aproape elvețian, am zice, mai ales dacă ne gândim la bucățele de trecut. Dar nici măcar asta nu e o problemă pentru că te adaptezi repede. Înveți puțin html și programezi tu și concedii, mai ales că te descurci de minune în a îi face pe cei din jurul tău să își găsească destinația și, ceea ce iubești cel mai mult, îi ajuți să își găsească și una bucată zâmbet. Sau două. Dar nu are rost să contorizezi.  Tot ce trebuie să știi este că îmi place că acum nu te mai obosesc drumurile sau planurile sau mai bine-zis, orice are legătură cu viitorul.

6. Să nu îți fie teamă de cărțile începute și neterminate. Sau de cele terminate. Tu iubești cărțile, numai că eu nu pot să îți zic că și ele te iubesc pe tine, dar nu ai nevoie de declarații din partea lor pentru a te bucura de actul lecturii. Nu ai nevoie nici măcar de noțiuni de critică literară, ai nevoie doar de ochelarii tăi și de timp. Cititorul va fi mereu iubit și îndrăgostit de cuvinte. Îmi place că nu ai renunțat să citești oameni.

7. Să nu îți fie teamă de necunoscuți. De la necunoscut la cunoscut e o distanță scurtă, cel puțin fonetică. Necunoscutul e la distanță de un domn afix, domn destul de prezent în întruchipări lingvistice, e un domn cu nume specific, cică e un prefix negativ și ție îți plac oamenii. Și domnii. Mai ales cei din interbelic, dar nu ai ancorat în trecut, te bucuri de prezent. Să nu îți fie teamă de oameni, nici măcar atunci când îți fac rău. Pentru că există oameni care îți fac bine și care te fac să crezi că poate să fie (mai) bine (mereu).

P.S.: Oricine are nevoie de cafea, fac eu cinste.

Despre cafeaua care (nu) mai poate fi încălzită sau cum să te apropii de oameni

Se sparg literele în semne de punctuație și disperate aleargă după sens.

Dar sensul e la ceai cu primul ticăit al zilei netrăite

Și temător zdrobește un cub de zahăr sub semnul întrebării.

Paginile impare își caută identitatea,

Cititorul doarme liniștit sub coperta unei cărți nescrise

Și visează la bibilioteca pe care n-o va avea niciodată.

Un șir indian de puncte și de linii de pauză

S-a aruncat în fața primului cafeobuz care mergea la marginea orașului.

Orașul visează cititori.

P.S.: mi-e dor de tine

Sufletolog de profesie nu mă recomand

-Să-mi zici repede când ai băut ultima cafea şi când ai fost fericit, iar mai apoi, ai face bine să te grăbeşti să-ţi faci curat în minte, eu nu mai am ce căuta acolo. De câte ori să-ţi spun?

-Mă laşi să-ţi explic?

-Ce explicaţii, domnule, nu am nevoie de explicaţiile tale! Înţelege că trebuie să duci gunoiul care s-a strâns în tine! Dar parcă mă trezesc că iar trebuie să o fac eu în locul tău!

-Te rog să încetezi. Nu în asta constă relaţia asta! Ascultă-mă!

-Să te ascult? De parcă tu mă asculţi pe mine vreodată! Niciodată nu ai ştiut să mă asculţi şi când te prefăceai că asculţi, râdeai de mine, de sufletul meu!

-Te tachinam, nu râdeam de tine. Şi da, te ascult, mereu te ascult! Te caut şi-n tăcere ca să te ascult!

– Ştii ceva? Lasă cuvintele prodigioase! Mai bine ai spăla şi tu vasele alea! Nu te uiţi la ele că înoată în marea aia din chiuvetă!

-Lasă asta acum! Trebuie să-ţi zic ceva!

-Mai repede că nu am timp de tine!

-Ai uitat lumina aprinsă în mine.

-Asta e culmea! Acum îmi faci şi reproşuri! Lasă că plătesc eu factura de electricitate.

-Nu-ţi reproşam nimic. Ţi-am zis că ai lăsat lumina aprinsă în mine.

-Adică? N-am chef de glume, de glumele tale!

-Nu glumesc.

-Mai bine du-te şi fă şi tu patul! Mi s-a făcut somn de la atâtea certuri! Ah! Şi stinge şi tu lumina aia din sufragerie, am uitat-o aprinsă!

-Ai stins tu lumina.

P.S. : Ai grijă să nu laşi lumina aprinsă dacă nu eşti sigur că încălzeşte şi nu arde.

Eleutheria, Eudaimonia şi puţin, da’ foarte puţin timp

După ce am trăit în Insula Preafericiţilor şi mi-am ascultat dragostea de teatru cum vorbea despre tot ce am trăit pe scenă şi pe lângă scenă, am lăsat visurile să peregrineze în toată fiinţa-mi.

În tot timpul ăsta, bătea vântul iubirilor trecute, iubirilor netrăite, dar mai ales, a celor nerostite şi după ce sufletul s-a răcorit, am plonjat într-o foaie de hârtie. Am stors cerneala din mine şi am lăsat-o să deseneze, nu am lăsat-o să se joace de-a cuvântul, dragostea de teatru avea şi-aşa prea multe de zis. Ce-nseamnă să păşească trecutul pe covorul tău de la intrare şi tu să-i săruţi tălpile, poftindu-l înăuntru.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare am să zic că iubitorul de eseuri de îndrăgostit a fost oarecum mulţumit de călătoria în cotidian, mai ales, pentru că a schimbat unghiul de contemplaţie a cotidianului şi încă o treabă mai e de lămurit, despre plăcerile tristeţii, despre femeia lui Edward Hopper, care stă singură şi bea o ceaşcă de cafea, despre care omul zice : „gazing at her coffee cup as if it were the last thing in the world she could hold on to”, femeia aia e în fiecare dintre noi şi fiecare are cafeaua lui, deci, e rost de singurătate şi de rătăcire ca metodă de regăsire.

O perfectă zi perfectă are gust de cafea amestecată cu lapte, cu dragostea de carne a unui rechin, cu Emily Dickinson şi bineînţeles cu vreo câteva sinucideri himerice, adică, atunci când e timp pentru citit, e vreme de iubit.

Îmi achiziţionasem cărţile astea pentru a le lectura în cetatea zeilor, dar zilele astea mi-au răpit răbdarea. Nu se pune problema că nu ştiu să aştept, doar că mi-era dor de nopţi pierdute printre cuvinte.

Unde am vrut să ajung? Va fi călătorie în cetatea zeilor, adică la mare şi 24 august va fi bucata din timp ruptă şi presărată peste mare, adică, îmi sărbătoresc ziua de naştere cu ea, adică, se cere fericire şi cafea, multă cafea cu zâmbet.

P.S. : dacă ţi-e dor de mine, anunţă-mă.

Later edit :

Nu vă faceţi griji în ceea ce priveşte cadourile, o să le ridic de la poştă atunci când revin!

Despre conflagraţia dintre Kant şi Hume sau cum să-ţi trăieşti viaţa pe balcon

10 e motivul de bucurie pe care-l invoc în faţa (a)zeului nemilos ce poartă numele de timp.

10 e ziua când oamenii frumoşi s-au născut şi pe lângă faptul că sunt frumoşi, sunt fericiţi atunci când le dăruieşti o tigaie cu sau fără teflon. ( la mulţi ani ţie, fiinţă iubindă cu suflet de copil şi să ştii ca mi-ar plăcea să te văd mereu zâmbind ! )

10 e semnul sau însemnul celor aleşi atunci când vine bacu’ şi-ţi ia calul, îţi ia corabia, dar tu nu te îneci; din corabia nebunilor nu a mai rămas nimic, dar au rămas nebuni şi suflete nemângâiate şi tremurânde, iar visele nu mor.

10 e ziua când Daria, fetiţa pe care am cunoscut-o azi, a vrut să stea la mine-n braţe şi cu ea am purtat o conversaţie despre înot, pictură, germană, doctori, bărbaţi drăguţi şi bogaţi, ziua păcălelilor etc.etc.

„bunico, lasă-mă acum că vorbesc cu Ana !” ( am uitat să spun că Daria are 5 ani ).

10 e ziua lui Happy ( Dear Happy, your new mother is „the bestest in the worldest” and i know that you will always be Happy near her cause she loves you and dude, never forget you’ve stayed in my arms and never forget i love you too, you fluffy white thing ! ), supercâinele care-i aparţine superpersoanei căreia nu-i place să urce prima pe scenă.

10 e ora dimineţii la care soarele îşi şterge somnul de pe gene şi îmbrăţişează nisipul, nisipul arzând coalizează cu marea dătătoare de viaţă şi participă la fericirea mea ( mare şi mic şi mic şi mare şi mare mai e dorinţa de a saluta şi săruta marea ).

10 sunt degetele pe care le folosesc să mângâi viaţa şi timpul şi oamenii.

10 e logică şi argumentare, e sofism, e poftă de viaţă, e linia punctată dincolo de care universul nu îndrăzneşte să păşească.

10 eşti tu şi te iubesc ! ( Cine eşti tu? Păi, tot eu să-ţi zic? )