Despre spadasinii care se joacă șotronul sau cum să citești printre rânduri

Am fost în casa fiecărui om. În casa unora am intrat fără a suna la ușă sau fără a-mi strânge degetele într-un morman de emoție, adică mâna nu mi-a fost niciodată pumn. Nu mi-a fost pumn decât atunci când încercam să ascund bucățile de sticlă care cădeau din cer atunci când închideam ochii. Când îi deschideam aveam degetele înfipte adânc în pielea palmei mele, curgea sare din pumnul meu, dar nu l-am deschis niciodată, mi-a fost teamă să nu pierd ce aveam. Știu că aveam sticlă în mână pentru că atunci când țin ochii închiși văd totul foarte bine. Mi-ar fi plăcut să am mare în palmele mele, să curgă sarea pe care am tot încercat să o ascund în păr și, din când în când, în ochi.

În casă îmi plăcea să mă plimb prin fiecare cameră, să-mi mișc mâinile de-a lungul fiecărui perete, să simt fiecare strat de vopsea care încerca să ascundă poveștile care au picurat din podea înspre tavan, gravitația neavând prea mult de a face cu tot ce se întâmpla acolo, să urmăresc conturul fiecărei piese de mobilier, să ating mâinile celor care au lucrat la ele, să le fac să se strângă într-un pumn și să îi rog să aibă grijă de tot ceea ce ascund de mine sau de oameni, să simt asprimea din vârf de degete și să o amestec cu oameni cu mâini neatinse, să cuprind fiecare umbră între degetul mare și arătător și să mă învârt apoi până amețesc și să cad lângă peretele dinspre răsărit. Și în perete să apară o fereastră, dar fereastra aia să nu fie doar la mine-n ochi, în cap, să fie o fereastră pe care s-o deschid și să mă uit la spadasinii care se joacă șotronul atunci când au obosit.

Tot ce privesc e culoare proaspăt aplicată. Un copil își mișcă degetele. Vezi și tu urmele mâinilor lui peste tot în lume? Totul e culoare care se aruncă-n vânt. Pe tine te văd verde. Abrupt.

 

P.S. : există momente în care oboseala unui ochi care clipește se transformă într-o buză care sărută