Despre matematica individuală sau cât de simplu este să numeri de la 1 la 2 la infinit

Câteodată îți ia mai mult decât un moment să te aduni. Poate pentru că tu nu te pricepi la matematică și poate că e ușor să spui că adunarea se leagă de comutativitate, dar în nepriceperea ta îți dai seama că toate se petrec într-o ordine precisă. Întâi, te desparți de trecut, dar te desparți așa de la cap la coadă (poate nu ești pinguin și nu ai coadă, dar știi tu ceva detalii despre sfârșituri), nu te desparți formal, nu te desparți de forma ta, pur și simplu conturezi hotarul și apoi, știi că poți să te întorci, dar nu te mai întorci.

Singurul moment în care ai voie să te întorci în trecut nu e atunci când băiatul ăla ai cărui ochi par a fi un caleidoscop îți dăruiește mașina timpului, nu e atunci când fata aia cu un semn pe buza de sus, cea mai aproape de cer, îți zâmbește. Nu. Singurul moment în care te poți întoarce în trecutul acesta este atunci când îi mulțumești pentru că a fost la un moment dat prezentul tău, dar a fost, nu mai este. A fost. Ai fost și ai devenit. Bine ai devenit, ca să modificăm puțin urarea pe care ți-o aruncă în brațe un amfitrion prietenos.

Poți să îi mulțumești pentru felul în care te-a ajutat să te nuanțezi, felul în care te-a ajutat să remarci greșeli, zâmbete, dar o mulțumire e suficientă. Întoarcerea ta e toarcerea firului de lână, pare că îți ocupă timpul, pare că o să obții căldură, dar tu știi cel mai bine că ai nevoie de un fir de mătase, și oricum, ai alte lucruri mai bune de făcut. Parcă ai cărți primite-n dar neatinse de ochii tăi, neatinse de picăturile de cafea, pe care, oricât de atent ai fi, nu poți să nu le tranformi în culoare a lecturii, parcă ai buze nesărutate de răsărituri, parcă trebuie să înveți să cânți cu ochii deschiși, parcă trebuie să îți aduci aminte de visare, parcă ai joc ascuns în ochi, parcă aveai niște exerciții de optimism de rezolvat, parcă trebuia să înveți să mergi pe bicicletă, parcă trebuia să furi o culoare din curcubeu, parcă trebuia să desenezi soarele pe asfalt atunci când fugeai dintre nori și mai apoi, parcă trebuia să bei cafea cu prezentul.

Adunarea începe cu unul. Adunarea se oprește la doi.

Un moment, două momente. Un om, doi oameni. Cel care a fost și cel care a devenit.

Când descoperi că ai devenit, poți să continui numărătoarea și poți să te aduni și cu alți oameni.

 P.S.: De venirea mea o să vorbim când faci tu cinste cu cafeaua, acum nu mai fac eu. S-au schimbat puțin lucrurile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s