Despre bățul de chibrit sau cum să zâmbești și să salvezi lumea

Era o noapte neagră de mai. De mai avem nevoie şi de oameni, şi de timp şi de sentimente. Şi noaptea aceea era din când în când ba cafea neagră, ba negru de fum. Negru care apărea după ce cineva lua un băţ de chibrit îmbibat în benzen şi îl aprindea în apropierea unei inimi. Cald. Fierbinte. Foarte fierbinte. Fierbinte ars. Apoi inexistent. Dar nimănui nu îi pasă de finaluri în noaptea asta neagră. Inima arde, inimii îi arde de pofta de oameni, iar oamenii poftesc la inimi şi foc. Iar în tot procesul acesta de ardere completă din preajma inimii, se trezeşte câte un băţ de chibrit să îşi zică povestea.

Povestea bățului de chibrit începe într-o pădure, care nu e norvegiană, nu e muzica şi nu e anotimp şi în pădurea asta nu plouă niciodată. În pădurea asta trăiesc mulţi copaci, iar în fiecare copac un copil şi-a construit o casă, în care se joacă şi îşi construieşte o lume paralelipipedică sau adiacentă sau cel puţin dreaptă. E lumea lui dreaptă şi nimeni nu poate să meargă de la stânga la dreapta, nimeni nu poate să îi modifice limitele, nimeni nu poate să o altereze –  în afară de copilul arhitect. Iar copilul ăsta nu a avut de a face cu educaţia formală legată de arhitectură, el pur şi simplu a construit ce a văzut în capul lui şi în inima lui mare şi în marea din ochii oamenilor care i-au oferit jucării. Sau care s-au jucat cu el.

Şi oamenii uită să se joace, homo ludens uită să respire joc şi apoi se întreabă de ce are probleme cu plămânii, cu inspiraţia (şi nu vorbim de inspiraţie ca parte componentă a respiraţiei) şi se întristează. Dar tristeţea e o altă poveste, iar acum vorbim despre povestea bățului de chibrit. În pădurea în care ploaia nu a ajuns niciodată, copacii nu au nevoie de apă ca să crească. Copacii cresc prin zâmbet. Zâmbetul devine substanţa vitală şi oamenii mici, copiii, sunt 90% zâmbet şi copacii se hrănesc cu asta şi pădurea creşte, creşte şi crestează momente de fericire la fel de des precum crestează oamenii mari suflete ca să testeze dacă mai au sentimente sau dacă mai pot să îşi ascundă sentimentele.

Copacii zâmbesc şi ei şi de fiecare dată când un copac zâmbeşte, el zâmbeşte atât de larg încât îşi pierde o crenguţă. Dar diminutivele nu reuşesc să micşoreze dimensiunea sau intensitatea zâmbetului. Şi da, ai putea să te gândeşti că pierderea e un lucru negativ. Dar crenguţa despre care vorbesc, nu se pierde, devine băț de chibrit. Şi băţul de chibrit aprinde ţigări, focuri şi oameni. Sau inimi. Depinde de cine îl foloseşte. E o pierdere întru devenire. Renunţare întru construcţie. Copiii renunţă la casa lor din copac întru a deveni oameni mari. Dar dacă în devenirea aceasta, îţi aduci aminte de casa ta din copac, de zâmbetele copacilor şi de zâmbetul lor, care a fost ploaie pentru lumea pe care ai iubit-o, înseamnă că poţi să aprinzi şi să reaprinzi orice lucru pe care l-ai crezut pierdut. Poţi să aprinzi şi nimicul, dacă jocul tău se duce atât de departe încât îşi creează reguli proprii, care să te ajute pe tine să te apropii de sinele tău suficient de mult încât să poţi să nu ţii la distanţă oameni care ştiu şi ei povestea bățului de chibrit.

Nu cred mereu în oameni, dar cred în povestea bățului de chibrit. Şi pentru că ştiu că băţul de chibrit a apărut ca urmare a unui zâmbet, de fiecare dată când văd un om zâmbind (gerunziul ăsta e un timp fantastic pentru că se referă la o acţiune în desfăşurare, fără a se referi la autorul ei sau la momentul desfăşurării), îmi aduc aminte de pădure şi zâmbesc şi eu şi cred că pot să cred în oameni. Iar magia, magia e nisip adunat pe aripile păsărilor care au trecut pe deasupra pădurii non-norvegiene, păsări care erau oameni şi cărora le-a fost teamă să se apropie de copaci, de teamă că nu vor mai şti să zboare. Dar zborul nu se uită niciodată. Şi important e să nu uiţi că floarea de nu-mă-uita e rugămintea primului zâmbet de a deveni gerunziu – zâmbind.

P.S.: te scot la o cafea, dacă faci cinste cu zâmbetul

Despre 7 în cifre și litere sau cum se desfășoară prima întâlnire

1. Să nu îți fie teamă să reconstruiești lumea. Tu nu ar trebui să crezi în reluări, tu ar trebui să crezi doar în reveniri. Și să nu crezi că îți vorbesc în termeni de condițional-optativ pentru că nu am încredere în tine, îți vorbesc așa pentru că nu vreau să se întâmple ceva ce îmi spuneai mai demult, să apese altcineva pedala de accelerație, în timp ce ești gând în suflet cu existența. Oricât de încet te-ai mișca, cu precizarea că încetul tău poate fi prea repede pentru alții, așa cum sensul tău a fost nonsens pentru alții, să nu îți fie teamă. Să te miști. Dar să nu îți fie teamă. Tu ar trebui să crezi în reveniri. Te întrebi probabil cine execută acțiunea asta care presupune iterare, reiterare și alte formule de infinitiv lung și chinuitor (câteodată).  O să te întorci la tine, înainte de a pleca înspre alte destinații. O să reconstruiești lumea, înainte de a o ascunde, pentru ca ulterior să o oferi în dar ca pe un pahar de apă.  Și nu o să îți fie teamă. Și oricum, îmi place că acum știi că nu ai nevoie de reluări.

2. Să nu îți fie teamă să folosești galben. Și albastru. Te-ai speriat de curcubeu atunci când v-ați reîntâlnit pentru că nu mai țineai minte ce se întâmplă după ploaie. Nu mai știai nici de Pink Floyd, nici de Kierkegaard. Dar ți-ai adus aminte. E totul în tine. Să nu îți fie teamă de culoarea de care te atingi atunci când rătăcești. Să fie și albastru. Să fie tot ce ai nevoie că să te miști în direcția indicată de busola ta interioară.  Aia care încurcă mereu Estul cu Vestul. E normal să te încurci în direcții, atâta vreme cât ai lângă tine oameni care te fac să simți că ai ales direcția cea bună.  Să te temi de extreme, dar să nu le renegi. Să accepți oamenii. Și îmi place că acum ți-ai adus aminte să scrii.

3. Să nu îți fie teamă de clipele lipsite de sens. Polisemantismul clipelor tale va fi mereu motiv de hermenutică făcută în preajma unei cafele. Caldă și neagră. Câteodată, caldă și cu zahăr pe marginea cănii. Altădată rece și încălzită de conversații și atingere umană. Uneori cu mult zahăr și cu lapte. Depinde de cum ninge într-o zi de vară. Cafea cu zâmbet sau nu. Cafea. Niciodată inexistentă. Îmi place că știi că există oameni care beau cafea.

4. Să nu îți fie teamă de valuri, chiar dacă nu știi să înoți. Chiar dacă momentan ai aruncat tot nisipul pe care îl aveai strâns în păr, în palme și în gânduri, nu uita că e suflet arzând în mare de timp. Nu uita că marea te așteaptă. Nu uită că marea e singurul loc în care nimeni nu își dă seamă dacă ai ochii uzi din cauza lacrimilor sau datorită sării din apă. Nu uita că poți să te miști încet, iar apa să îți curețe pașii. Nu uita că valurile te caută pentru a îți vorbi despre schimbare. Și îmi place că acum crezi în schimbare. Să nu îți fie teamă.

5. Să nu îți fie teamă că nu știi să programezi concedii. Câteodată, timpul se vrea a fi divizat neutru, aproape elvețian, am zice, mai ales dacă ne gândim la bucățele de trecut. Dar nici măcar asta nu e o problemă pentru că te adaptezi repede. Înveți puțin html și programezi tu și concedii, mai ales că te descurci de minune în a îi face pe cei din jurul tău să își găsească destinația și, ceea ce iubești cel mai mult, îi ajuți să își găsească și una bucată zâmbet. Sau două. Dar nu are rost să contorizezi.  Tot ce trebuie să știi este că îmi place că acum nu te mai obosesc drumurile sau planurile sau mai bine-zis, orice are legătură cu viitorul.

6. Să nu îți fie teamă de cărțile începute și neterminate. Sau de cele terminate. Tu iubești cărțile, numai că eu nu pot să îți zic că și ele te iubesc pe tine, dar nu ai nevoie de declarații din partea lor pentru a te bucura de actul lecturii. Nu ai nevoie nici măcar de noțiuni de critică literară, ai nevoie doar de ochelarii tăi și de timp. Cititorul va fi mereu iubit și îndrăgostit de cuvinte. Îmi place că nu ai renunțat să citești oameni.

7. Să nu îți fie teamă de necunoscuți. De la necunoscut la cunoscut e o distanță scurtă, cel puțin fonetică. Necunoscutul e la distanță de un domn afix, domn destul de prezent în întruchipări lingvistice, e un domn cu nume specific, cică e un prefix negativ și ție îți plac oamenii. Și domnii. Mai ales cei din interbelic, dar nu ai ancorat în trecut, te bucuri de prezent. Să nu îți fie teamă de oameni, nici măcar atunci când îți fac rău. Pentru că există oameni care îți fac bine și care te fac să crezi că poate să fie (mai) bine (mereu).

P.S.: Oricine are nevoie de cafea, fac eu cinste.

Despre decizii sau cum să ștergi praful cu ochii închiși

Puțin praf pe buzele tale. Nu știi dacă e praf de stele, de fluturi, de scrisori arse în mâna stânga, aprinse cu un chibrit, pentru că arderea lui durează atât de puțin. Nu știi multe lucruri, dar acest lucru nu te-a împiedicat niciodată să privești printre oameni, dar mai ales în interiorul lor. Câteodată, nici tu nu știi cum ajungi lângă oameni atât de frumoși. Gândește-te la primul răsărit văzut vreodată pentru că până la urmă, n-a trecut atât de mult timp, adu-ți aminte cum se năștea lumea sub ochii tăi și acum multiplică starea aia cu un zâmbet care apare și se vede, chiar dacă e ceață în jurul tău, chiar dacă e picătură de apă cu sare, chiar dacă e ardere completă.  Zâmbetul tău va salva lumea într-o zi, cel puțin lumea ta.

 Acum ai început să știi. Praful ăsta dansează în jurul tău de fiecare dată când vorbești, dar cei care vor să te asculte sunt tot acolo. Tu ești tot acolo. Departe. Departe de sufletele care nu zâmbesc, dar mai ales de oamenii care îți smulg aripi și nu zâmbete.

 Praful dispare.

 

 P.S.: oamenii frumoși merită zâmbetul tău.

 

Despre galben sau cum să bei cafea chiar dacă nu îi mai simți gustul

Atunci când a apărut prima picătură de apă cu sare, despre care oamenii spuneau că a fugit din lumea în care apa se joacă tot timpul de-a trecutul și de-a prezentul, atingând nisipul și din când în când, trupurile celor care o vizitează, ți-ai dat seama că aripa ta stânga a dispărut. Ai împărțit soarele în două bucăți inegale și te-ai ascuns în bucățica mai mică pentru că ai simțit că tu nu meriți, că nu ai meritat niciodată. Încă ți-e frig. Ai încercat. Tu ai încercat. Ei au plecat mai departe și au zis că ai luat cam mult soare.

 

Aripa ta stânga a dispărut. Nu pentru că s-ar fi ascuns de cei care nu cred că pot merge pe sârmă cu ochii închiși, nu pentru că timpul s-a jucat de-a realitatea cu tine și cu sentimentele, dar nu cu sentimentele tale, nu pentru că îți tremurau picioarele și simțeai că nu mai ai echilibru. Nu. Tu ai încercat să iei cheia sol și să închizi accesul la camera în care fluturii concertează, folosind drept instrumente aripile lor, fluturi care nu au părăsit vreodată camera asta tocmai pentru a nu se întâlni cu oamenii care își plimbă degetele pe fiecare solz, metalic sau nu. Culoarea metalică apare cu ajutorul luminii. În camera concertelor nu mai e decât o lumânare. Nu doar peștii au solzi, ci și fluturii. Dar tot tu ai permis accesul. Oamenii au fost în camera asta, iar fluturii tăi au rămas fără galben. Tu ai încercat.

 

Ți-ai dat seama că a dispărut în momentul în care ai alunecat de pe norul pe care îl strângeai în brațe ca să te ascunzi de cei care nu zâmbesc decât cu chipul și tu nu mai zburai. Zborul tău a devenit cădere. Aripa ta stânga a fost smulsă. Dar nu rapid pentru ca durerea să se împrietenească și cu timpul care trece repede, ci ușor-ușor-ușor, pentru ca durerea să se ivească întâmplător și să se împrietenească doar cu sufletul tău care nu are chip, dar care zâmbește sau a zâmbit. Fluturii nu mai zboară nici ei. Tu ai încercat.

P.S.: la ce sunt bune aripile?