Timpul a făcut un pas înapoi

Iubind,
Iubeşti timpul din noi.
E ora tăcerii cusute cu sunet tăcând, cu sunet ţipând,
E ora când noi ne transformăm în timp pierdut.
E ora când timpul strănuta nisip.
Incomensurabil timp, suflet închis între ceruri,
Astăzi e ieri

Şi tu


Eşti tăcere.

1+1=1

Era o zi de miercuri.

 

Era o încăpere în care se ascundea matematica şi la uşa acestei încăperi se afla zeul bomboanelor.

 

Acest zeu al bomboanelor care era prieten cu Pitagora, Euclid, Thales, Leibniz şi chiar şi cu bunul Dan Barbilian ( da, melcul a murit… ) şi alţi asemenea indivizi a hotărât să dăruiască aceste bomboane unui copil care muşca din tavan de atâtea ori doar pentru că îi crescuseră aripi din suflet.

Şi totuşi, era miercuri şi zeul bomboanelor a întrebat puiul de om „ Puişor, ce mai faci? A mai rămas puţin.”. Apoi, tot el i-a povestit câteva lucruri despre geneza prieteniei, despre esenţa umană şi mai apoi, i-a spus că „Puişor, pe tine te aşteaptă lucruri minunate”.

 

Şi puiul de om a rostit şi el câteva cuvinte, a definit trecutul într-un cuvânt, zeul bomboanelor a fost de acord cu definiţia şi astfel a apărut teoria Puiului de om şi de acum înainte, oamenii de miercuri vor zâmbi şi zeul bomboanelor a mai adăugat un prieten la lista sa, Pitagora a schiţat un zâmbet în mijlocul unui triunghi.

 

Era o zi de miercuri.

Matematica primitivă a unui fluture iubind

Am împărţit infinitul în două părţi egale.

Una dintre ele se hrăneşte cu ciment şi foloseşte un ruj roşu. Nu este femeie şi nu este bărbat. Nu e nici măcar un mâncător de ciment, adică nu este timp. Este doar o parte din infinit.

Cealaltă parte din infinit se hrăneşte cu nori şi nu foloseşte niciun fel de ruj. Nu este zburător, nu este înger, nu este nici măcar timp, dar totuşi lasă urme. Este o altă parte din infinit.

Cele două părţi egale le-am înmulţit apoi cu sentimentele.

Acum am un infinit de sentimente.

Am adunat infinitul de sentimente cu o bucată din timp şi apoi am scăzut tot ce a dispărut din mine.

În final, am descoperit că nu există timp, că nu există infinit, că nu există sentimente, că timpul nu săruta ziduri, că nici măcar eu nu exist.

Acum ce ar trebui să fac?