Dulcea batere de vânt şi dreptul la visare

Stai preţ de câteva secunde pe podul palmei, numeri zilele în care ai fost fericit pe degete, iar mâna ta stânga are prea multe degete sau poate nu ştii tu să numeri fericirea.

Te arunci într-un ochi de apă, găseşti un suflet şi respiri sacadat. Eşti viu. Marea e acolo. Tu nu eşti mare. Tu nu eşti suflet. Ai uitat să respiri.

Îţi ştergi buzele cu şerveţelul ăla găsit în pachetul de cărţi pe care nu le-ai citit şi pe care nici nu le vei citi. Ai îmbătrânit, eşti obosit. Nu mai ai timp. Ţi s-a întins nefericirea pe chip.

Zâmbeşti. Ţi-ai văzut viaţa scrisă pe şerveţel. Îl mototoleşti şi îl arunci în tine. Nu eşti plin de mizerie, eşti plin de tine.

Te-apropii de cer. Scara ta către cer mai are încă trepte. Ţi-ai sfărâmat oasele şi le-ai făcut trepte. Ţi-ai smuls venele şi le-ai făcut sfori, voiai să-ţi dirijezi sentimentele. Ţi-ai scos inima şi ai muşcat vorace din ea, avea un gust fad, dar ţi-a potolit foamea.

Eşti sătul acum, nu mai vrei cerul.

Despre laureaţi ai premiului Nobel şi despre cafeaua care nu e potrivit de dulce

După ce termini cu scrisorile către un tânăr romancier, îţi doreşti să-ţi aprinzi o bucată de soare şi să te apuci de lecturat vieţi netrăite la timp ( nu de iubirile pe care le-ai netrăit dormind, iubiri blandiene ).

Poate că nu ştii ce mâncau Faulkner  şi Marquez la micul-dejun , poate că ştii cât înseamnă radical din pi, poate nu vrei să ştii că există oameni care nu mai cred în iubire şi cu toate astea, îţi doreşti bucata aia din soare.

Ai primit bucata aia din soare şi acum nu mai crezi în iubire.

Dieta fantasmagorică fără sare, fără zahăr şi fără bucăţele de cer aruncate-n cafea

Muşc cu poftă din mine şi sesisez că am gust de aripi.

Nu este ăsta începutul unui proces de autodistrugere şi nu este nici dorinţa intempestivă de a cunoste eul, aeul şi toate cele care se mai ascund în pliul unei pleoape şi în atingerea genelor de buzele unui îndrăgostit nenăscut.

Muşc cu poftă din mine şi nu mă doare.

Hrana pe care am tot primit-o până acum nu vine din cornul abundenţei, nu am primit-o pentru că am cerut-o cu mâinile tremurânde sau cu sufletul visând, ea vine ca un rezultat al contractului de pauperitate pe care alţii l-au semnat falsificându-mi sângele, literele şi visele.

Muşc cu poftă din mine şi îmi dau seama că nu sunt eu.

Se pare că până la urmă, guma de şters cu Mickey Mouse nu şterge amintiri, nu şterge dorinţe.

Pe platourile de filmare CAFEAVECSOURIRE sau îmbrăţişarea cu ludicul

Jocuri de vacanţă, zice omul Filonous !

1. Vezi cine-i la mijlocul blogrollului tau.

2. Spune cine este, şi mai mult – ce rol i-ai da într-un film, dac-ar fi după tine.

În ce fel de film vrei tu.

(genul de film sau numele filmelor dacă sunt deja existente)

3. Trimite leapşa asta lui, cât şi încă altor doi oameni de deasupra lui şi la alţi doi de dedesubt, din blogroll

Ce ciudat şi ce coincidenţă ! cum ar zice cuvintele dintr-o piesă de teatru şi totuşi, revenind la centrul universului ludic, cum aş putea să distribui eu oameni în filme, filme în oameni când eu şi filmele nu ne-am acordat prea mult timp unul altuia?

Cine-i la mijloc? La mijloc e Irina. Rolul ei într-un film mai mult sau mai puţin imaginar ( se poate la fel de bine ca el să existe, iar eu să nu-l fi văzut şi să pară că vorbesc întocmai despre el, dar să nu ne avântăm în abisul filmelor, că mai am lucruri de spus ) ar fi acela al unei femei pe nume Joan care locuieşte într-un orăşel micuţ în care oamenii se bucură la fel de bine de existenţa soarelui precum şi de existenţa pietrei de care se sprijină din când în când ca să nu cadă sau ca să nu uite că au suflet. Joan stă la curte. Curtea e împrejmuită de un gard de lungime medie ce poartă culoarea sentimentelor exprimate cu greu şi cu suflet şi în curte are copacul vieţii, la umbra căruia stă de fiecare dată atunci când vrea să schimbe lumea. Nu v-am zis. Joan e o luptătoare, zâmbeşte cu ochii închişi şi se bucură atunci observă că lucrurile pe care le face nu sunt în zadar. Zâmbeşte cu ochii deschişi şi se bucură atunci când vede că se schimbă, crede că şi lumea se schimbă şi aşa şi e, lumea ei se schimbă puţin câte puţin de fiecare dată când clipeşte.

Ei bine, spiritul revoluţionar care sălăşluieşte în mine grăieşte că nu doreşte a respecta ultima regulă a jocului şi nu o face din dorinţa de a brava, de a reinventa lumea, de a-şi testa abilităţile de dictator, o face pentru că jocul e aici pentru toţi aceia care îşi doresc jocul.

Pentru a parafraza cuvintele omului cu nume mioritic : purtaţi-vă bine pui de români şi nu uitaţi şi jocul.


P.S. : Irina, iertată să îmi fie purtarea ( nu ţi-am răspuns la leapşă ), dar sper să îmi fi răscumpărat greşeala ditribuindu-te acum şi aici ! Enjoy platourile de filmare ale cafelei cu zâmbet !

Despre conflagraţia dintre Kant şi Hume sau cum să-ţi trăieşti viaţa pe balcon

10 e motivul de bucurie pe care-l invoc în faţa (a)zeului nemilos ce poartă numele de timp.

10 e ziua când oamenii frumoşi s-au născut şi pe lângă faptul că sunt frumoşi, sunt fericiţi atunci când le dăruieşti o tigaie cu sau fără teflon. ( la mulţi ani ţie, fiinţă iubindă cu suflet de copil şi să ştii ca mi-ar plăcea să te văd mereu zâmbind ! )

10 e semnul sau însemnul celor aleşi atunci când vine bacu’ şi-ţi ia calul, îţi ia corabia, dar tu nu te îneci; din corabia nebunilor nu a mai rămas nimic, dar au rămas nebuni şi suflete nemângâiate şi tremurânde, iar visele nu mor.

10 e ziua când Daria, fetiţa pe care am cunoscut-o azi, a vrut să stea la mine-n braţe şi cu ea am purtat o conversaţie despre înot, pictură, germană, doctori, bărbaţi drăguţi şi bogaţi, ziua păcălelilor etc.etc.

„bunico, lasă-mă acum că vorbesc cu Ana !” ( am uitat să spun că Daria are 5 ani ).

10 e ziua lui Happy ( Dear Happy, your new mother is „the bestest in the worldest” and i know that you will always be Happy near her cause she loves you and dude, never forget you’ve stayed in my arms and never forget i love you too, you fluffy white thing ! ), supercâinele care-i aparţine superpersoanei căreia nu-i place să urce prima pe scenă.

10 e ora dimineţii la care soarele îşi şterge somnul de pe gene şi îmbrăţişează nisipul, nisipul arzând coalizează cu marea dătătoare de viaţă şi participă la fericirea mea ( mare şi mic şi mic şi mare şi mare mai e dorinţa de a saluta şi săruta marea ).

10 sunt degetele pe care le folosesc să mângâi viaţa şi timpul şi oamenii.

10 e logică şi argumentare, e sofism, e poftă de viaţă, e linia punctată dincolo de care universul nu îndrăzneşte să păşească.

10 eşti tu şi te iubesc ! ( Cine eşti tu? Păi, tot eu să-ţi zic? )