Despre pseudo-joacă sau cum să fugi atunci când ți s-a deschis ușa

Oboseală fierbinte. Fierbinte de la toți oamenii pe care i-ai îmbrățișat. Mulți ți-au spus că au nevoie de tine. Ai smuls bucăți din tine, unele de bunăvoie, altele pentru că te-au rugat frumos. Credeai că așa se face. Și ai continuat să îmbrățișezi, iar când ți-au obosit brațele, ți-ai deschis larg poarta de la bucata de inefabil, îmbrățișai cu tot sufletul. Ei s-au strecurat și au început să mute puțin lucrurile de pe acolo. Ușor-ușor ca să nu-ți dai seama, credeau ei.

Mai întâi, au mutat un covor pe care erau multe pete de cafea. Li se părea lor că nu arată bine. Nu au întrebat niciodată de ce l-ai pus acolo.

Pe covorul ăsta ai vărsat toată cafeaua pe care nu ai apucat să o bei cu oamenii care ți-au vorbit despre răsărituri. Acolo ai vărsat toată cafeaua pe care nu ai mai putut să o bei cu oamenii care ți-au vorbit despre cum lumea lor nu e și a ta, deși, la un moment dat, ți-au deschis ușa, te-au poftit înăuntru, te-au rugat să le cânți la pian și au zâmbit. Mai târziu, ți-au zis că ușa închisă, pe care o ai în fața ta, nu a fost niciodată deschisă. Încă ai praf pe vârf de degete, de la pianul la care ai cântat.

Mulți ți-au spus că ești șervețelul ăla de care aveau nevoie, când se simțeau inspirați, dar nu aveau pe ce să schițeze visul care le curgea pe obraji atunci când plouă. Și au scrijelit mult și bine desene cu multe spirale, cică așa cuprindeau infinitul. Și aveau nevoie de lacrimi ca să topească ușor culorile. Și au încercat să folosească lacrimile tale. Știau exact cum să te facă să plângi. Și atunci când nu plângeai, îți puneau sare de mare în ochi, că au ținut minte că ție-ți place marea.

Mai apoi, au mutat până și pereții. Au făcut camera puțin mai mică pentru că nu voiau să te piardă. Și nici nu aveau chef să stea să caute într-un loc ceva mai spațios. Prea mult efort. Și nu au întrebat niciodată de ce e atât de mult loc acolo.

Era mult loc pentru a putea adăposti pescari care și-au pierdut drumul spre mare. Era mult loc pentru că te apucaseși să recontruiești lumea. Era mult loc pentru că acolo-ți plăcea să-ți alergi gândurile nu tocmai pozitive până oboseau, iar când oboseau le puneai o cană de cafea lângă pat. Aburii dulcegi ai cafelei mai îmblânzea puțin răutatea lor. Era mult loc ca să nu se simtă ușor blocați și incapabili să se miște. Era mult loc pentru că ai strâns povești. Era mult loc pentru că le-ai pregătit patul pe care pot să doarmă la orice oră din zi și din noapte, fără să-și facă griji că ar putea fi rugați să plece.

Acum e rândul tău să-nchizi ușa. Dar nu vei pretinde că nu a fost deschisă. Nu vei pretinde că nu o vei mai deschide niciodată. Nu-ți este teamă de prăbușire, nu-ți este teamă să mai verși puțină cafea, chiar dacă vrei să o bei. Nu-ți este teamă de tine, așa cum pare să le fie multora.

Dar nu-ți face griji, există și oameni care se pricep la reconstrucție. Și nu sunt neapărat arhitecți, sunt oameni care zâmbesc și pe care vrei să îi faci să zâmbească.

P.S.: unde te ascunzi atunci când obosești de la atâta fugă?

Anunțuri

Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.