Despre bățul de chibrit sau cum să zâmbești și să salvezi lumea

Era o noapte neagră de mai. De mai avem nevoie şi de oameni, şi de timp şi de sentimente. Şi noaptea aceea era din când în când ba cafea neagră, ba negru de fum. Negru care apărea după ce cineva lua un băţ de chibrit îmbibat în benzen şi îl aprindea în apropierea unei inimi. Cald. Fierbinte. Foarte fierbinte. Fierbinte ars. Apoi inexistent. Dar nimănui nu îi pasă de finaluri în noaptea asta neagră. Inima arde, inimii îi arde de pofta de oameni, iar oamenii poftesc la inimi şi foc. Iar în tot procesul acesta de ardere completă din preajma inimii, se trezeşte câte un băţ de chibrit să îşi zică povestea.

Povestea bățului de chibrit începe într-o pădure, care nu e norvegiană, nu e muzica şi nu e anotimp şi în pădurea asta nu plouă niciodată. În pădurea asta trăiesc mulţi copaci, iar în fiecare copac un copil şi-a construit o casă, în care se joacă şi îşi construieşte o lume paralelipipedică sau adiacentă sau cel puţin dreaptă. E lumea lui dreaptă şi nimeni nu poate să meargă de la stânga la dreapta, nimeni nu poate să îi modifice limitele, nimeni nu poate să o altereze –  în afară de copilul arhitect. Iar copilul ăsta nu a avut de a face cu educaţia formală legată de arhitectură, el pur şi simplu a construit ce a văzut în capul lui şi în inima lui mare şi în marea din ochii oamenilor care i-au oferit jucării. Sau care s-au jucat cu el.

Şi oamenii uită să se joace, homo ludens uită să respire joc şi apoi se întreabă de ce are probleme cu plămânii, cu inspiraţia (şi nu vorbim de inspiraţie ca parte componentă a respiraţiei) şi se întristează. Dar tristeţea e o altă poveste, iar acum vorbim despre povestea bățului de chibrit. În pădurea în care ploaia nu a ajuns niciodată, copacii nu au nevoie de apă ca să crească. Copacii cresc prin zâmbet. Zâmbetul devine substanţa vitală şi oamenii mici, copiii, sunt 90% zâmbet şi copacii se hrănesc cu asta şi pădurea creşte, creşte şi crestează momente de fericire la fel de des precum crestează oamenii mari suflete ca să testeze dacă mai au sentimente sau dacă mai pot să îşi ascundă sentimentele.

Copacii zâmbesc şi ei şi de fiecare dată când un copac zâmbeşte, el zâmbeşte atât de larg încât îşi pierde o crenguţă. Dar diminutivele nu reuşesc să micşoreze dimensiunea sau intensitatea zâmbetului. Şi da, ai putea să te gândeşti că pierderea e un lucru negativ. Dar crenguţa despre care vorbesc, nu se pierde, devine băț de chibrit. Şi băţul de chibrit aprinde ţigări, focuri şi oameni. Sau inimi. Depinde de cine îl foloseşte. E o pierdere întru devenire. Renunţare întru construcţie. Copiii renunţă la casa lor din copac întru a deveni oameni mari. Dar dacă în devenirea aceasta, îţi aduci aminte de casa ta din copac, de zâmbetele copacilor şi de zâmbetul lor, care a fost ploaie pentru lumea pe care ai iubit-o, înseamnă că poţi să aprinzi şi să reaprinzi orice lucru pe care l-ai crezut pierdut. Poţi să aprinzi şi nimicul, dacă jocul tău se duce atât de departe încât îşi creează reguli proprii, care să te ajute pe tine să te apropii de sinele tău suficient de mult încât să poţi să nu ţii la distanţă oameni care ştiu şi ei povestea bățului de chibrit.

Nu cred mereu în oameni, dar cred în povestea bățului de chibrit. Şi pentru că ştiu că băţul de chibrit a apărut ca urmare a unui zâmbet, de fiecare dată când văd un om zâmbind (gerunziul ăsta e un timp fantastic pentru că se referă la o acţiune în desfăşurare, fără a se referi la autorul ei sau la momentul desfăşurării), îmi aduc aminte de pădure şi zâmbesc şi eu şi cred că pot să cred în oameni. Iar magia, magia e nisip adunat pe aripile păsărilor care au trecut pe deasupra pădurii non-norvegiene, păsări care erau oameni şi cărora le-a fost teamă să se apropie de copaci, de teamă că nu vor mai şti să zboare. Dar zborul nu se uită niciodată. Şi important e să nu uiţi că floarea de nu-mă-uita e rugămintea primului zâmbet de a deveni gerunziu – zâmbind.

P.S.: te scot la o cafea, dacă faci cinste cu zâmbetul

Despre matematica individuală sau cât de simplu este să numeri de la 1 la 2 la infinit

Câteodată îți ia mai mult decât un moment să te aduni. Poate pentru că tu nu te pricepi la matematică și poate că e ușor să spui că adunarea se leagă de comutativitate, dar în nepriceperea ta îți dai seama că toate se petrec într-o ordine precisă. Întâi, te desparți de trecut, dar te desparți așa de la cap la coadă (poate nu ești pinguin și nu ai coadă, dar știi tu ceva detalii despre sfârșituri), nu te desparți formal, nu te desparți de forma ta, pur și simplu conturezi hotarul și apoi, știi că poți să te întorci, dar nu te mai întorci.

Singurul moment în care ai voie să te întorci în trecut nu e atunci când băiatul ăla ai cărui ochi par a fi un caleidoscop îți dăruiește mașina timpului, nu e atunci când fata aia cu un semn pe buza de sus, cea mai aproape de cer, îți zâmbește. Nu. Singurul moment în care te poți întoarce în trecutul acesta este atunci când îi mulțumești pentru că a fost la un moment dat prezentul tău, dar a fost, nu mai este. A fost. Ai fost și ai devenit. Bine ai devenit, ca să modificăm puțin urarea pe care ți-o aruncă în brațe un amfitrion prietenos.

Poți să îi mulțumești pentru felul în care te-a ajutat să te nuanțezi, felul în care te-a ajutat să remarci greșeli, zâmbete, dar o mulțumire e suficientă. Întoarcerea ta e toarcerea firului de lână, pare că îți ocupă timpul, pare că o să obții căldură, dar tu știi cel mai bine că ai nevoie de un fir de mătase, și oricum, ai alte lucruri mai bune de făcut. Parcă ai cărți primite-n dar neatinse de ochii tăi, neatinse de picăturile de cafea, pe care, oricât de atent ai fi, nu poți să nu le tranformi în culoare a lecturii, parcă ai buze nesărutate de răsărituri, parcă trebuie să înveți să cânți cu ochii deschiși, parcă trebuie să îți aduci aminte de visare, parcă ai joc ascuns în ochi, parcă aveai niște exerciții de optimism de rezolvat, parcă trebuia să înveți să mergi pe bicicletă, parcă trebuia să furi o culoare din curcubeu, parcă trebuia să desenezi soarele pe asfalt atunci când fugeai dintre nori și mai apoi, parcă trebuia să bei cafea cu prezentul.

Adunarea începe cu unul. Adunarea se oprește la doi.

Un moment, două momente. Un om, doi oameni. Cel care a fost și cel care a devenit.

Când descoperi că ai devenit, poți să continui numărătoarea și poți să te aduni și cu alți oameni.

 P.S.: De venirea mea o să vorbim când faci tu cinste cu cafeaua, acum nu mai fac eu. S-au schimbat puțin lucrurile.

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?

Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Oblaţie adusă oamenilor fără de apelativ

Ziua a început cu puţin, foarte puţin Marin Sorescu, am scos viaţa din paranteză, am aşezat-o pe hârtie şi am citit-o în gând, am citit-o până când fiecare cuvânt şi-a pierdut sensul şi şi-a găsit locul în mine.

Apoi, am băut din când în când câte o gură de cafea pentru că nu am vrut şi nu vreau să uit că ea e potrivit de dulce şi neatinsă de asfalt. Am respirat suflet, am simţit suflet şi am fost suflet.

Am fost actor, am fost jurnalist, am fost şi filosof, am studiat muzica, am fost om al literelor, am fost poet, am fost punctul în care se ascunde timpul, am fost scriitor şi am simţit aşa cum nu am simţit vreodată, am simţit picături de sfârşit curgându-mi prin suflet, dar picăturile au plecat din sufletul meu pentru că sfârşitul nu există, nu vreau să existe, în mine nu există timpul vostru, nu există timpul lor, există doar timpul meu, în mine exist doar eu.

Ziua a continuat cu discurs asupra metamorfozei. Nevoia de comunicare s-a manifestat, logosul a supravieţuit şi Iona cred şi-a găsit ecoul. Iona a fost fericit, da, chiar a fost fericit. Mi-aş fi dorit să-l iau în braţe pe Iona şi să-i spun că în sfârşit putem dansa. Nu-mi pasă de linia orizontului, infinitul e în noi. Aş fi vrut să-mi audă inimă, să-mi audă marea.

Am vorbit despre oameni fără de apelativ, oameni care nu pot fi numiţi în niciun fel, nu pentru că nu i-aş putea descrie, nu pentru că nu-i iubesc, ci pentru simplul fapt că în faţa lor, cuvintele mele se fac mici, mici. Dar ei le-au ascultat şi au zis, cuvintele alea mici, mici, ne-au pătruns în suflet. Am plâns.

Am auzit atâtea bătăi de inimă, încât încă o data m-am convins că suntem muzica şi aşa cum îmi spunea omul fără de apelativ, care îmi vorbeşte limba iubirii şi căruia i-am mărturisit că am avut o relaţie amoroasă cu Moliere, „orice om are ceva bun în el” ( zicea el că aceasta-i legea canibalului ).

Am găsit Oc. Planetar şi deci, omenirea e salvată ( sufletul nostru e Oc Planetar pe care nu-l găseşti scris pe hartă, dar care e plin de iubire. ) . Încă mai există suflete şi bineînţeles că încă mai există iepuraşi. Nu am lăsat geografia să prindă glas, am desfăcut-o de câteva ori de lume nu pentru că n-am vrut să o las să vorbească, ci pentru că, nu voiam să se termine. Dar am mai zis, eu nu cred în sfârşit.

Am eviscerat istoria, am ars ani, am aruncat timpul în braţele lui Herodot şi am simţit. Ne-am îmbrăţişat. M-am simţit copilul iubit de fiecare atom infinitezimal al universului ăstuia. Chiar şi istoria mă iubeşte.

Am împărţit mărul lui Newton, am dat probă de alergare, dar am constatat că nu e aşa importantă destinaţia finală, ci călătoria. Am butonat, am fost internauţi. Am ascultat muzică. Am aflat că sufletul nu are acţiuni la bursă şi deci, Donald Trump, you’re fired! Ah, da, domnule Warren Buffet, chiar şi pentru dumneavoastră îmi pare rău ! Am declinat, am iubit Ablativul ( Chiar şi atunci când a fost greu, a fost bine şi da, sunt sufletul dumnevoastră şi da, oamenii nu pleacă niciodată, ex abrupto vă zic, sufletele se unesc pentru totdeauna. )

Dorian Gray s-a aruncat în braţele mele şi eu m-am aruncat în braţele omului fără de apelativ care iubeşte, zâmbeşte şi da, acum are un nou copilaş ( a.k.a Georgică, Cookie, Bulgăraş, Sufleţel etc.etc. ) şi da, iubeşte rephrase-urile, iubeşte în structura unui for-and-against essay pentru că e un om calculat şi un suflet tremurând şi Shakespeare cred că o iubeşte şi el pe aceasta fiinţă, ca să nu mai zic de Oscar Wilde.

Oameni fără de apelativ, închin în cinstea voastră nepentes, nectar, ambrozie şi toate cele câte se mai închină atunci când îţi deschizi sufletul şi priveşti lumea !

Vă mulţumesc !

P.S. : Liceu, tu nu eşti cimitir al tinereţii mele ! Iubesc fiecare clipă petrecută în cetatea de frumos şi inălţare !