Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Despre miopie sau cum să-ţi înfrângi teama de a iubi

-Zidul ăsta nu vrea să se deschidă.

-Dar zidurile nu se deschid, ele ascund lumea.

-Zidul ăsta nu vrea să mă lase să-l ating.

-Dar zidurile pot fi atinse, pot fi dărâmate, pot fi reclădite.

-Zidul ăsta nu vrea să-mi asculte povestea.

-Zidurile n-au urechi şi n-au ochi, n-au cum să te asculte.

-Nu vrea să mă strângă în braţe.

-Nu-ntelegi că nu te poate strânge-n braţe? N-are braţe!

-Dar ai zis că zidurile pot fi atinse.

-Îl poţi atinge, dar el nu te poate atinge.

-Îi simt atingerea, răsuflarea, simt durerea lui şi simt cum muşcă timpul din el.

-Zidurile nu au viaţă!

-Zidul ăsta e viaţa mea.

Chiar şi sufletele suferă de miopie, iar de cele mai multe ori, zidurile sunt ferestre.

Cafea cu ciocolată şi cappuccino dulce

În seara precedentă instituţia paternă m-a întrebat dacă doresc a realiza o mini-excursie, iar răspunsul meu afirmativ a condus la o zi de sâmbătă fantasmagorică ( da, da, fantasmagorică ).

M-am smucit din braţele somnului încă de pe la 2 a.m când nu reuşeam să adorm şi apoi, la 5 şi niţeluş, eram pe drumul către motivul sâmbetei ca bucurie.

Sinteză : drum lung, natura s-a strecurat în mine şi a creionat puţintică perfecţiune ( nu, nu, asta nu înseamnă că sunt perfecţiune ), discuţii interminabile cu zeităţile montane, excursie clasică pentru orice turist aflat în slănic prahova, mină de sare, 208m, întâlnire cu Decebal şi cu Traian şi cu Eminescu, atmosferă proustiană, frig, turişti de pe meleaguri non-mioritice care cunoşteau limba română, dar nu o vorbeau prea bine, care aveau probleme CU Cafeaua şi au apelat la mine pentru ajutor ( tocmai eu să nu-i ajut CU Cafeaua ? ), i-am ajutat să obţină cafea, mi-am luat şi eu cafea şi zâmbetul reciproc a fost stimulentul meu afectiv, m-a luat cu simţire şi cu sentimente şi nu îngheţasem ( nu, nu am îngheţat, simt ) , l-am părăsit pe hades şi apoi, am iubit drumul spre casă ( drumul către locul fără de casă a fost asezonat de ploaie şi de „şi ce dacă e vânt? şi ce dacă sunt ploi? […] ne-aţi puterea, ne-aţi dat speranţa, de a fi-mpreună mereu! „-iris, iris, da, iris ), scurt şi la obiect.

P.S. : oboseală, oboseală, m-ai făcut să scriu altfel ( nu, nu e jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, dar astăzi, acum, aici, cuvintele au iz de confesiune, sunt vulnerabilă, aşa că, să nu loveşti cu ochii închişi, nu care cumva să dai în suflet ).