Despre pauza de cafea sau cum să îți dezlipești degetele de pe nori

La orice colț de stradă găsesc câte o sirenă care și-a pierdut memoria,

care îmi vorbește despre primul om pe care l-a văzut

Și întotdeauna e vorba despre un călător cu pașii în zig-zag,

cu chipul parfumat de timp trecut.

şi cu un ceas la mâna dreaptă.

Iar când o întreb de unde vine, pe unde a rătăcit și ce caută,

pleoapele ei devin fluturi tremurânzi și se pun în fața lacrimilor

Și dacă atunci încerc să plec de lângă ea,

mă prinde de mână dreaptă

își lipește urechile de ceasul meu,

iar lacrimile le strâng în palma mea stângă,

încercând să nu risipesc vreuna,

dar sirena îmi ia mână și o pune peste mâna ei

şi îmi vorbește despre cum trebuie ea să aducă marea înapoi,

despre cum ceasul meu ticăie a lipsă de timp și despre

lacrimile ei

care sunt

de fapt

marea

mea.

 

P.S.: Din când în când mi se face dor de amestec continuu de litere.