Cu timp şi cu suflet

În fiecare dimineaţă, în acelaşi loc, cu acelaşi suflet timp. Tremura. Nu îi era frig, îi era doar poftă de prezent şi se afunda tot mai mult în trecut. Aştepta.

Se pricepea de minune să aştepte, toţi priveau cu invidie această dulce îndeletnicire, spuneau ei, e dulce să aştepţi, căci aşa, sufletul timpul are timp să se vindece. Să stai şi să aştepţi.

Într-o zi cineva a spus : «Cerul va cădea în mâinile celui care şi-a pierdut sufletul timpul».

El era convins că nu are suflet timp, astfel se hotărî să aştepte căderea cerului.

Privea ore în şir marea de albastru, iar mai apoi, când obosea, îşi zicea că mai e puţin şi închidea ochii preţ de câteva clipe, iar apoi o lua de la capăt, privind cerul cu atâta înverşunare, încât ai fi crezut că acela care aştepta ceva era cerul.

Omul acesta era acolo dintotdeauna.

Anunțuri

Biletele la control, vă rog…

Dacă luăm în considerare faptul că nu am mai scris de pe 24 august, s-ar putea zice că acela care amestecă aici cafea cu zâmbet a plecat demult.

Dar nu este aşa, în ultima vreme m-am tot întrebat dacă ar trebui să mai scriu aici sau nu.

Încă mă întreb dacă să mai scriu aici sau nu, dar ideea de bază era alta: plec pe 5 septembrie pentru câteva zile în ţara unde zeii ies la o cafea cu zeiţele şi sper ca aceste zeităţi să îşi împartă nepentesul cu mine, sper să gust şi puţină ambrozie ( puţină ambrozie, vă rog, nu vedeţi că-mi moare fata? ) şi de ce nu, sper să mă lămuresc ce vreau să fac, ce trebuie să fac şi să zâmbesc.

Vreau să zâmbiţi.

Atât.