Despre galben sau cum să bei cafea chiar dacă nu îi mai simți gustul

Atunci când a apărut prima picătură de apă cu sare, despre care oamenii spuneau că a fugit din lumea în care apa se joacă tot timpul de-a trecutul și de-a prezentul, atingând nisipul și din când în când, trupurile celor care o vizitează, ți-ai dat seama că aripa ta stânga a dispărut. Ai împărțit soarele în două bucăți inegale și te-ai ascuns în bucățica mai mică pentru că ai simțit că tu nu meriți, că nu ai meritat niciodată. Încă ți-e frig. Ai încercat. Tu ai încercat. Ei au plecat mai departe și au zis că ai luat cam mult soare.

 

Aripa ta stânga a dispărut. Nu pentru că s-ar fi ascuns de cei care nu cred că pot merge pe sârmă cu ochii închiși, nu pentru că timpul s-a jucat de-a realitatea cu tine și cu sentimentele, dar nu cu sentimentele tale, nu pentru că îți tremurau picioarele și simțeai că nu mai ai echilibru. Nu. Tu ai încercat să iei cheia sol și să închizi accesul la camera în care fluturii concertează, folosind drept instrumente aripile lor, fluturi care nu au părăsit vreodată camera asta tocmai pentru a nu se întâlni cu oamenii care își plimbă degetele pe fiecare solz, metalic sau nu. Culoarea metalică apare cu ajutorul luminii. În camera concertelor nu mai e decât o lumânare. Nu doar peștii au solzi, ci și fluturii. Dar tot tu ai permis accesul. Oamenii au fost în camera asta, iar fluturii tăi au rămas fără galben. Tu ai încercat.

 

Ți-ai dat seama că a dispărut în momentul în care ai alunecat de pe norul pe care îl strângeai în brațe ca să te ascunzi de cei care nu zâmbesc decât cu chipul și tu nu mai zburai. Zborul tău a devenit cădere. Aripa ta stânga a fost smulsă. Dar nu rapid pentru ca durerea să se împrietenească și cu timpul care trece repede, ci ușor-ușor-ușor, pentru ca durerea să se ivească întâmplător și să se împrietenească doar cu sufletul tău care nu are chip, dar care zâmbește sau a zâmbit. Fluturii nu mai zboară nici ei. Tu ai încercat.

P.S.: la ce sunt bune aripile?

Anunțuri