Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.

 

Anunțuri

6 gânduri despre „Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

  1. Ei bine, pentru tipul acesta de contexte, îmi vine să scriu și să scriu, no matter what 🙂
    Curaj și energie să ai, dear one!

  2. In nebunia ce ne-nconjoara sarutul este un cuvant, o fraza, un capitol, o carte, …; e Viata! Sau poate doar o forma de uitare! Sau sunt doar eu in dimineata-n care m-am ridicat pe coate privind in sus podeaua sparta ce oglindea un petic de cer, ori poate era o mare!?
    De ce alegem sa uram ce am uitat voit ca nu se poate!
    Ne sar in ochii graunte pastelate si nu-i perete sa nu poarte atingere-rostogolire de trup in epiderma-i moale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s