Cuvintele spun multe, dar inima spune totul..

Cerul a zambit. Cu ceva vreme in urma, natura si-a pierdut sticluta de parfum, dar ea a gasit-o si a folosit-o pentru a invalui intreaga lume cu un miros placut de trandafiri. Astazi era ziua trandafirilor. Ii placeau trandafirii albi si cafeaua neagra. Astazi, timpul a sarutat-o pe frunte si i-a daruit un ceas, ceas pe care se pare ca putea sa il foloseasca oricand avea de gand sa cheme timpul inapoi. Aseza ceasul pe mana stanga si pleca il cautarea unui vis.
Ea a lasat urma pasilor ei pe un drum batatorit de cautatorii de vise, asta in speranta ca isi va intalni visul, dar treptat, a realizat ca nu isi doreste cu adevarat sa se intalneasca astazi cu acesta. Pasii ei continuau sa mangaie praful, iar gandurile ei alergau spre un singur lucru : visele se pierd ?
El a mers pe acelasi drum strabatut de cautatorii de vise si saruta praful pe care pasii ei l-au mangaiat. Voia sa o vada si sa o priveasca inca o data. Mergea pe acest drum condus de aceasta dorinta si cand ajunse aproape de ea, se opri si ii privi fiecare miscare. Simtea apropierea.
Ea se opri si privi cerul, cerul isi eliberase norii, iar in aer plutea praf de soare. El incepu a se apropia de ea, iar atunci praful de soare se aseza pe genele ei.
Ea il privea in ochi si glasul ii tremura usor asemenea unei corzi de chitara, chitara ce reproducea sunetul unui suflet. Incerca sa ii spuna ce simte, incerca sa isi transpuna iubirea in cateva cuvinte, incerca sa zambeasca. Privirea ei se pierduse undeva in sufletul lui. El o privea asemenea unui copil care isi gasise jucaria preferata, voia sa o ia in brate si impreuna sa alerge pe taramul lor magic, locul pe care nimeni in afara de ei nu il mai cunoaste, voia sa fie cu ea, asta e tot ce voia.
Buzele lor s-au atins, parul ei il mangaia usor pe fata, iar el o strangea atat de tare in brate, incat sufletele lor s-au unit atunci, formand ceea ce unora le place sa numeasca iubire. Si au lasat cerul sa cada peste ei si sa ii inveleasca.
Norii au inceput a scrie povestea lor de iubire. Timpul trecuse, dar norii continuau a scrie aceasta poveste.
Ea si el au creat iubirea.

Un zambet pentru fiecare..

Ea inca ii zambea cerului. Uneori, cerul o rasplatea cu raze de soare, incalzindu-i astfel sufletul, facand-o sa creada ca norii o tineau in brate de teama sa nu se piarda printe pamanteni, iar alteori ii oferea picaturi mari de ploaie care ii mangaiau usor pielea si care o ajutau pe ea sa isi spele gandurile si sa isi racoreasca inima.
Cerul isi dorea ca ea sa fie fericita. In fiecare zi, primea un colt de cer pe care ea il saruta cu buzele-i uscate de vant si apoi il punea cu grija la loc. Fiecare colt de cer era pus exact la locul de unde fusese rupt, ea facea asta pentru cer, de teama sa nu il raneasca. Nu ar fi fost in stare sa pastreze cerul pentru ea. Ea voia sa fie cerul fericit.

Ea pierduse ceva, dar inca ii zambea cerului.

Anunt.

Anunt:pierdut suflet de om, incrustat cu sentimente inefabile,lezat de prea mult egoism, suflet pierdut intr-o mare de suspine, posibil sa se fi inecat(daca-l zaresti nu ezita sa-i arunci colacul de salvare), suflet predispus la suferinta, suflet mult prea sensibil pentru insesibilitatea care zace in univers, suflet de sticla cu vise de fier, suflet pustiu, suflet lugubru…stapanul este dornic sa-l regaseasca pentru ca prostia ne face umani…detalii la numarul zero barat, ofer recompensa:praf de luna in sticla de soare…astept informatii.

In lumea asta mare, sunt doar un om prea mic…simt cum infinitul ma striveste cu o forta imanenta si de nestavilit…cerul e din ce mai aproape, aud respiratia norilor.
Ma simt ca si cum as fi cel mai insignifiant lucru de pe suprafata pamantului, atat de insignifiant incat nu cred ca exista cineva caruia sa-i pese de existenta mea nefasta.Incep sa cred ca menirea mea este de aceea de a-i neferici pe altii, care sunt nevinovati si totodata naivi crezand ca eu sunt o persoana, un om cu calitati si defecte, cand defapt eu nu sunt decat praf de soare…
Sunt ceea ce sunt si ceea ce nu sunt, sunt tot ceea ce vor ceilalti sa fiu, dar din pacate oricat m-as zbate nu mai reusesc sa fiu ceea ce vreau eu sa fiu…ma intreb acum daca eu sunt cu adevarat eu, sau in mine se afla o alta fiinta care a pus stapanire pe trupul si sufletul meu?Cine sunt eu cu adevarat?
Incerc sa respir, dar in jur e doar fum…fumul care a ramas din tot ceea ce a fost vreodata, fumul care invaluie totul intr-un val diafan de mister, fumul care ma ia si ma insoteste pe meleaguri necunoscute, fumul care-mi rapeste bucuria de a trai, fumul care e intruchiparea iluzorie a fericirii…doar fum si doar praf.
In lumea asta mare m-am pierdut pe mine, incercand sa-i gasesc pe ceilalti…

Stiri culese dintr-un ziar de buzunar

Vara asta si-a scris amintirile pe cer.

Doi nori se saruta si dincolo de ei, a aparut Soarele.

Un copac isi intinde bratele spre cer, vrea sa imbratiseze luna.

Un copil a furat curcubeul, voia sa sara coarda.

O stea s-a ascuns in sufletul unui om.

Un vis a devenit realitate.

O pisica si-a daruit cele noua vieti, in speranta ca va primi o viata de om.

Cafeaua potrivit de dulce s-a mutat la etajul sase.

Un fluture si-a asternut praful de pe aripi pe parul fetei care ii zambea cerului.

Pictorul de zambete calde si-a pierdut talentul.

Poezia iubirii neimpartasite a fost publicata la editura Ratiune.

Un trandafir si-a pierdut spinii in inima unui tanar indragostit.

Praful de fericire se vinde acum si in rate.

Stiinta anunta : iubirea ucide.

Un suflet isi vinde sentimentele.

Un indragostit a scindat infinitul si i l-a daruit iubitei sale.

Timpul si-a dat jos aripile pentru ca a obosit sa mai zboare.

Un bucatar a reusit sa gateasca crema de zahar ars de focul iubirii.

Ciocolata si-a daruit dulceata unui chip de copil.

Un timbru a fost lipit pe inima unei fete, scrisoarea trebuie livrata destinatarului.

O picatura de iubire a spalat gandurile.

Dincolo de cer, e pamantul.

Mainile ei mangaiate de soare..

Stam toti si ne uitam unul la celalalt. Ne uitam cu ura, desi nu ne cunoastem.Ii privim pe toti ca pe posibili infractori, infractori ce ar fi capabili sa fure o bucatica infima din spatiul nostru intim. Preferam sa tragem o gura mare de aer in piept, in speranta ca omul de alaturi va ramane fara, in loc sa ne tinem respiratia cand vine vorba de mizeria sufletelor noastre patate de curatenia umana…
Judecam tot si doar noi avem dreptate. Ne comportam de parca am avea vreun drept, ne comportam asemenea unor copii rasfatati ce au primit prea multe jucarii, iar ulterior au uitat farmecul jocului; noi nu avem puritatea unui copil care nu minte si care recunoaste ca a gresit atunci cand o face. Pretindem a fi puternici, dar poate ca ar trebui sa lasam jucariile la o parte si pret de o clipa sa incercam sa iubim, fara teama ca sentimentul ar putea sa moara.

Femeia cu mainile sarutate de timp si mangaiate de soare asteapta inca o imbratisare si un cuvant frumos, a uitat sa zambeasca.. Dar ochii ei zambesc, sufletul ei iubeste..

Mereu acelasi el

Mereu aceeasi poveste.

Intr-o zi, ea va rupe scrisoarea si se va apuca sa picteze nori.

Intr-o zi, ea va mangaia cuvintele si se va apuca sa iubeasca zambetele, intr-o zi va lasa totul in urma, iar el ii va zambi.

Dar poate atunci, ea nu va mai iubi zambetele, nu-l va mai iubi pe el, va iubi un alt cer.

Se schimba povestea.