Despre bățul de chibrit sau cum să zâmbești și să salvezi lumea

Era o noapte neagră de mai. De mai avem nevoie şi de oameni, şi de timp şi de sentimente. Şi noaptea aceea era din când în când ba cafea neagră, ba negru de fum. Negru care apărea după ce cineva lua un băţ de chibrit îmbibat în benzen şi îl aprindea în apropierea unei inimi. Cald. Fierbinte. Foarte fierbinte. Fierbinte ars. Apoi inexistent. Dar nimănui nu îi pasă de finaluri în noaptea asta neagră. Inima arde, inimii îi arde de pofta de oameni, iar oamenii poftesc la inimi şi foc. Iar în tot procesul acesta de ardere completă din preajma inimii, se trezeşte câte un băţ de chibrit să îşi zică povestea.

Povestea bățului de chibrit începe într-o pădure, care nu e norvegiană, nu e muzica şi nu e anotimp şi în pădurea asta nu plouă niciodată. În pădurea asta trăiesc mulţi copaci, iar în fiecare copac un copil şi-a construit o casă, în care se joacă şi îşi construieşte o lume paralelipipedică sau adiacentă sau cel puţin dreaptă. E lumea lui dreaptă şi nimeni nu poate să meargă de la stânga la dreapta, nimeni nu poate să îi modifice limitele, nimeni nu poate să o altereze –  în afară de copilul arhitect. Iar copilul ăsta nu a avut de a face cu educaţia formală legată de arhitectură, el pur şi simplu a construit ce a văzut în capul lui şi în inima lui mare şi în marea din ochii oamenilor care i-au oferit jucării. Sau care s-au jucat cu el.

Şi oamenii uită să se joace, homo ludens uită să respire joc şi apoi se întreabă de ce are probleme cu plămânii, cu inspiraţia (şi nu vorbim de inspiraţie ca parte componentă a respiraţiei) şi se întristează. Dar tristeţea e o altă poveste, iar acum vorbim despre povestea bățului de chibrit. În pădurea în care ploaia nu a ajuns niciodată, copacii nu au nevoie de apă ca să crească. Copacii cresc prin zâmbet. Zâmbetul devine substanţa vitală şi oamenii mici, copiii, sunt 90% zâmbet şi copacii se hrănesc cu asta şi pădurea creşte, creşte şi crestează momente de fericire la fel de des precum crestează oamenii mari suflete ca să testeze dacă mai au sentimente sau dacă mai pot să îşi ascundă sentimentele.

Copacii zâmbesc şi ei şi de fiecare dată când un copac zâmbeşte, el zâmbeşte atât de larg încât îşi pierde o crenguţă. Dar diminutivele nu reuşesc să micşoreze dimensiunea sau intensitatea zâmbetului. Şi da, ai putea să te gândeşti că pierderea e un lucru negativ. Dar crenguţa despre care vorbesc, nu se pierde, devine băț de chibrit. Şi băţul de chibrit aprinde ţigări, focuri şi oameni. Sau inimi. Depinde de cine îl foloseşte. E o pierdere întru devenire. Renunţare întru construcţie. Copiii renunţă la casa lor din copac întru a deveni oameni mari. Dar dacă în devenirea aceasta, îţi aduci aminte de casa ta din copac, de zâmbetele copacilor şi de zâmbetul lor, care a fost ploaie pentru lumea pe care ai iubit-o, înseamnă că poţi să aprinzi şi să reaprinzi orice lucru pe care l-ai crezut pierdut. Poţi să aprinzi şi nimicul, dacă jocul tău se duce atât de departe încât îşi creează reguli proprii, care să te ajute pe tine să te apropii de sinele tău suficient de mult încât să poţi să nu ţii la distanţă oameni care ştiu şi ei povestea bățului de chibrit.

Nu cred mereu în oameni, dar cred în povestea bățului de chibrit. Şi pentru că ştiu că băţul de chibrit a apărut ca urmare a unui zâmbet, de fiecare dată când văd un om zâmbind (gerunziul ăsta e un timp fantastic pentru că se referă la o acţiune în desfăşurare, fără a se referi la autorul ei sau la momentul desfăşurării), îmi aduc aminte de pădure şi zâmbesc şi eu şi cred că pot să cred în oameni. Iar magia, magia e nisip adunat pe aripile păsărilor care au trecut pe deasupra pădurii non-norvegiene, păsări care erau oameni şi cărora le-a fost teamă să se apropie de copaci, de teamă că nu vor mai şti să zboare. Dar zborul nu se uită niciodată. Şi important e să nu uiţi că floarea de nu-mă-uita e rugămintea primului zâmbet de a deveni gerunziu – zâmbind.

P.S.: te scot la o cafea, dacă faci cinste cu zâmbetul

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?

Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Despre colecționarii de începuturi sau cum să folosești literele când nu ai chef de nonsens

Alfabetic. Așa ar trebui să îți așezi tu sentimentele ca să îți dai seama că iubirea e destul de aproape de așteptare, dar suficient de departe de superficial.

Bucuros. Așa ai fost de fiecare data când ai segmentat linia orizontului. Segmentai cu gândul că poți să drămuiești timpul. Un timp pentru tine și un timp pentru cine are nevoie de el.

Cald. Așa ar trebui să îți fie mâinile după ce atingi cana de cafea sau după ce ochii tăi sărută începutul de lume și sfârșitul rătăcirii.

Dulce. Așa ar trebui să fie prima mușcătură de nor. Primul nor care nu ți-a adus ploaie, dar ți-a încălzit aripile.

Etc.

Și toate celelalte pentru că nu e bine să îți irosești toate literele.

 P.S.: chiar și în mărul lui Adam se ascund nevertebrate inferioare.

Despre ceasul cu 3 ticăituri sau cum să te obișnuiești cu schimbarea

Așează-te pe primul ticăit pe care îl visezi. Să nu crezi că e un lucru rău să visezi timpul sau să rămâi în același loc mai mult de un ticăit. Nu e un lucru rău nici să visezi.

Bătrânețea, apropierea și visarea nu sunt sinonime, poate se învârt din când în când în același atom semantic, dar nu te apuca să cauți semnificații acolo unde nu sunt. Nu mai diviza atomi, n-ai timp pentru așa ceva. E de ajuns să știi că se poate. Dar ar trebui să cauți ceva – mereu.

Îmbătrânește apropiindu-te de visare.

Sau visează că nu te apropii de bătrânețe.

Îmbătrânește visând mereu apropierea.

Nu visa apropierea, trăiește-o și îmbătrânește.

Apropie-te de bătrânețe visând.

Visează până îmbătrânești în apropierea unui înger care îți zâmbește.

Visează bătrânețea ca pe o apropiere între două bucăți de granit, de culori diferite, una roșie, alta galbenă, iar treptat granitul va eroda, dar pare-se că dispare doar stratul de suprafață spre a permite o mai bună apropiere față de vecinătate. Apropierea dintre ele va fi foc.

Fii un visător bătrân apropiat de semnul întrebării.

Apropie-te de visare și îmbătrânește.

Îmbătrânește întru visare și apropie-te de cealaltă pernă pernă din patul tău, perna aia cu flori de cireș sau cu o mică floare de cactus cusută de mână imediat lângă nasturii care închid în ei aripile visătorilor care s-au sacrificat întru somn în doi.

Visează bătrânețea și trezește-te aproape de oameni.

Apropie-te de bătrânețe iubind visătorii.

Iubește visarea și nu uita că a îmbătrâni înseamnă a-ți trăi povestea cu totul.

Apropie-te de visare cu pași mari, cu păși mici, cu pași potriviți pentru a face înconjurul lumii tale interioare, iar când ai ajuns în locul din care ai plecat și ți se pare că ai îmbătrânit, scrie tot ce ai văzut pe cel de-al doilea ticăit pe care îl vezi.

Visarea ta e apropiere, dar nu întreba de ce te apropii, ai să îmbătrânești cu întrebarea pe gene și ai să uiți să trăiești, să simți. Nu uita să simți, mai ales atunci când apropierea-ți perforează epiderma și strecoară în tine praf de stele. Cineva spunea că suntem praf se stele.

Îmbătrânirea nu a însemnat niciodată lipsa apropierii sau a visării, mai ales dacă știi să-ți alegi cuvântul în care vrei să te pierzi.

Îmbătrânirea înseamnă visare în măsura în care știi să te apropii de cel de-al treilea ticăit pe care îl auzi – magia se ascunde, de obicei, printre toate lucrurile pe care le arunci.

 

P.S.: îți (mai) place cafeaua (acum poți să spui „te iubesc”? ) ?

Am să te las să mă iubeşti

-Iar sunt probleme cu clepsidra? La naiba! Şi am zis că o să chem instalatorul de suflete.

-Da, nu ştiu ce are, nisipul ăla se mişcă atât de repede…

-Ia să văd şi eu. Dar mie mi se pare că se mişcă chiar foarte încet.

-De-ai şti tu că te iubesc, îşi zise el în gând…

P.S. : nu e vorba de timpul care trece, am nevoie doar de o cafea.

Enfolded In The Canvas Of Love

Give away your soul

Its laceration

Must be done

In alphabetical order

Deepen yourself in a letter

Soon a shroud will be used

Your soul

World’s ruination

Give away your palace

Its ransom

Can’t be paid

With a quarter of time

Embrace valediction

With your uneven wings

Your world

An empty cup of coffee

Give away your shadow

Its semblance of reality

Can’t be exchanged

For a capsule of dust.

Take a jump

Into pain

Your soul

World’s abysin.

Your soul

Love’s resurrection

P.S. :  Până la urmă, cine are nevoie de cafea cu zâmbet?

Despre cafeaua pe care nu ai băut-o niciodată sau cum să îţi traduci sufletul

Mergi încet, foarte încet, aproape că nu te mişti. Nu îţi dai seama dacă tu eşti cel care face mişcările sau dacă te împinge uşor vântul vreunui gând nenumit sau al vreunui sentiment dornic de evanescenţă.

Te plimbi acum pe corzile viorii ăsteia ca şi cum nu ţi-ar fi greu să îţi păstrezi echilibrul în momentul în care păşeşti pe linia orizontului, nu eşti artist de circ, nu eşti călător, nu eşti nici măcar artist, dar mergi încet, foarte încet.

Din când în când mai faci câte un salt pe corzile vecine ca şi cum ai sări dintr-o lume într-alta. Tu nu ai probleme. Te adaptezi repede, dar te mişti încet, foarte încet.

Acum priveşti gâtul viorii ca şi cum l-ai fi sărutat de fiecare dată când îţi tremurau buzele sau ca şi când ţi-ai fi trecut braţele în jurul lui ori de câte ori simţeai nevoia de o fărâmă de uman.

Desfaci încet, foarte încet o coardă. O arunci în jurul gâtului tău, o înfăşori de câteva ori, cât să pară că ai realizat un nod aproape gordian, te mişti încet, foarte încet şi arunci coarda şi în jurul gâtului iubit poate de tine, vioara nu răspândeşte parfum de revoltă, dar muzica pe care o auzi îţi spune că nu e nici parfum de resemnare şi înfăşori, înfăşori până când arcuşul se umple de picături de sânge.

[…]

Încet, foarte încet.

P.S. : oare de câte cafele ai nevoie ca să c(itesti)unoşti un om?