Ce zi e azi?

Te rog frumos să îmi spui ce zi este astăzi.
O să îmi spui că este marţi.
Aşadar astăzi o să ne uităm la Grey’s Anatomy şi tu o să îmi spui ca George e draguţ şi că eu mă potrivesc cu Dr. McDreamy. Ei bine, tot ce vreau este să mă potrivesc cu viaţa, astăzi s-a văzut iar că mă asortez cu tine.
O să îmi spui că este 27 mai.
Vacanţa se apropie, cât de curând vom pleca din oraşul plin de praf şi minunat acolo unde este unica mare iubire.
O să îmi spui că astăzi e ziua perfectă pentru a o lua de la capăt.
Viaţa se trăieşte alături de cei care contează.
O să îmi spui că astăzi e ziua în care se mărturisesc sentimentele.
Încerc.
O să îmi spui că astăzi nu mi-am băut cafeaua.
Dar ziua nu s-a terminat. Cel puţin mai am zâmbet.
O să îmi spui că astăzi nu am mâncat bomboana.
Astăzi am gustat încă o dată puţin nepentes, zeii au fost darnici.
O să îmi spui că astăzi nu e nicio zi.
Daca o să îmi spui toate astea sau chiar dacă nu o să îmi spui nimic, tot ce pot să îti spun este că te iubesc.
Nu sunt în stare acum să scriu multe lucruri, aşa că mă retrag.
Rândurile acestea sunt pentru tine micul meu pui.
La mulţi ani, Andra.

P.S. : 18

Atelier de creaţie

-Nimeni nu mai are grijă de timp.
-Mă tot gândesc unde am ascuns culorile, dar se pare că uitarea m-a cucerit.
-Îmbătrâneşti. Ştii, de acum înainte trebuie să ai grijă de timp.
-Dar eu nu vreau să am grijă de timp, eu vreau să îmi găsesc culorile.
-Tu nu înţelegi că timpul are nevoie de tine?
-Eu nu am nevoie de timp, niciodată nu am avut nevoie de timp şi nu, nu o să am grijă de el.
-Nimeni nu mai are grijă de timp.
-Se pare că nici de culorile mele nu am avut grijă.
-Timpul e culoarea ta.

-În urma ta e o culoare. În urma ta e un trecut.

Pleapspa

îi mulţumesc copilului care zboară fără aripi cu un suflet îmbătrânit, depedent de cafea, colorat de M&M –Andress– pentru pleapspa .

(pre)nume: Ana-Maria

zisă şi : Maya

prioritate: să îi fac fericiţi pe cei de lângă mine, cafeaua trebuie să aibă zâmbet.

primul moto care-ţi trece prin minte: în urma ta e o culoare.

defect principal: aparent, necomunicativă ( deşi vorbesc foarte mult ), cel puţin în ceea ce priveşte comunicarea interior-exterior.
exemplu de dialog :
-Ana, ce ai ?
-Nimic.
Dar după câteva clipe bune, se poate ca într-un final să ajung să spun ce mi se întamplă, dar după ce în prealabil am o discutie tête á tête cu mine pentru a lămuri lucrurile. întotdeauna am încercat să scap singură de stările mele proaste, îmi e greu să accept ajutor.

ce asculţi acum: Accidental by Garou

„dimineaţa” este pentru tine: începutul.

3 lucruri pe care le urăşti: aglomeraţia din mijloacele de transport în comun, traficul aflat în stare de melc mult prea obosit şi politica.

3 lucruri pe care le iubeşti: familia, prietenii şi în principal, oamenii.

citat preferat: tot ce îmi vine acum în minte sunt câteva cuvinte din Maia de Rodica Braga « eşti o floare de cactus care reuşeşte să se deschidă foarte rar. » şi trebuie să mai notez ceva: « Să încep prin a învăţa să nu-mi mai numesc durerile sufleteşti. N-am dreptul. Sunt o femeie fericită. Acum când ştiu că fericirea e însăşi viaţa. Aceea care pluteşte greu în noi. Ca o pulbere gata să explodeze. Să ne împrăştie. Şi noi încercând mereu să ne recompunem. »

în cartea asta mi-am gasit prima oară sufletul. Mă bucur că am gasit-o la bibliotecă acum ceva vreme şi mai e ceva de spus, îi mulţumesc persoanei care mi-a dăruit-o ulterior, a însemnat mult pentru mine, mulţumesc.

cartea care e cel mai aproape de tine în acest moment: sunt două carţi aflate la aceeaşi distanţă : Valsul de adio-Milan Kundera si Knulp*Demian-Hermann Hesse.

cui dai mai departe pleapspa: Copilul care aduce vântul , Ammelie , Ce fac oamenii , Irina şi Jack Of Diamonds .

Cafea cu gust de târziu

-Uite, a îmbătrânit şi marea.
-Nu a îmbătrânit marea, a îmbătrânit sufletul tău.
-Acum înţeleg de ce sunt aşa de obosit, am alergat prin viaţă.
-Eşti încă un copil, nu ai călătorit atât de mult, mai ai de alergat.
-Dar mă simt atât de obosit.
-Eşti un copil cu suflet îmbătrânit.
-Sufletul meu nu e obosit, simt atât de multe.
-Au îmbătrânit sentimentele, copile.
-Uite, a îmbătrânit timpul.

Omul mângâiat de timp.

Ieri, pe vremea asta mi s-a întâmplat ceva special. Eram prin oraşul plin de praf şi minunat şi aşteptam să îmi mângăie privirea câţiva dintre prietenii mei. Prietenii mei îmi mângâie chiar şi sufletul.
Ploua şi ca de obicei, oamenii erau grăbiţi. Uneori simt că nu timpul aleargă, ci oamenii îl fugăresc.
La un moment dat, două dintre persoanele pe care le aşteptam au apărut şi am rămas să îi aşteptăm şi pe cei care mai aveau de călătorit pentru a ajunge la noi. Un om mângâiat de timp, adică un om în vârstă se aşează în faţa mea, mă priveşte, îl privesc şi mă întreabă:
-Fetiţo, de ce mă priveşti aşa?
-Pur şi simplu priveam. Nu vă priveam „aşa”.
-Trebuie să îţi zic ceva. Dar mai întâi să te întreb ceva: ai auzit de Eminescu?
-Da, am auzit de el. Ce-i cu el?
-Eu am mai vorbit şi cu studente şi acum trebuie să vorbesc şi cu tine. Ştii, Eminescu avea o vorbă, zicea el, că nu îşi mai aduce aminte clipa pierdută.
În tot acest timp mă gandeam ca în oraşul ăsta tentacular şi-a facut loc romanticul Eminescu când ai fi zis că doar iubitul simbolist Bacovia iubeşte ploaia. Ascultam ce îmi zicea omul din faţa mea.
Am zâmbit. Defapt, am zâmbit de când a început să îmi vorbească.
I-a spus uneia dintre persoanele care erau cu mine că zâmbesc, să se uite la mine, el vorbeşte şi eu zâmbesc.
Discuţia a continuat.
-Ştii, mai târziu Eminescu a zis că şi-a adus aminte clipa pierdută, clipa pierdută e aceea în care nu am zâmbit, dar tu, tu nu ai pierdut clipa, tu zâmbeai dinainte să îti fi spus eu toate astea, nu te-am făcut eu să zâmbeşti.
Am fost puţin uimită şi mi-am adus aminte de bunicii pe care nu îi mai am langă mine. Chiar dacă pe unul nu l-am cunoscut, iar celălalt a plecat acum multa vreme, îmi e dor de ei şi aş vrea să port astfel de conversaţii şi cu ei.
Apoi, mi-a zis să vin cu el şi mi-a arătat o reclamă la o firmă de asigurări.
Eminescu probabil a zâmbit şi el. Omul ăsta mângâiat de timp a zâmbit şi m-a făcut să zâmbesc. Sper că are la cine să se întoarcă şi sper că, cineva îl aşteaptă, avea atât de multe de povestit.
Acum „nu pierd clipa”.

Condiţional-optativ


-Mi-aş dori să am şi eu o pereche de pantofi.
-Iar eu mi-aş dori să am o pereche de aripi.
-Aş dansa până când cerul ar cădea peste mine.
-Iar eu aş zbura până când dincolo de cer, aş descoperi pământul.
-Mi-aş ca pantofii să fie roşii.
-Iar eu mi-aş dori ca aripile mele să fie verzi.

-Dacă aceşti copii ar primi lucrurile pe care şi le doresc, cerul s-ar uni cu pământul, iar sărutul lor ar fi prelung, ar apărea dragostea.

Parfum de roşu şi de verde.

( Fotografie realizată de Fotograful
Pojito
)

Suflete, cum ziceai că te cheamă?

-Tu de ce porţi ochelari?
-Pentru că ochii mei au nevoie de ajutor.
-Şi cum văd ochii tăi lumea?
-Uneori o văd, alteori nu.
-Cum e lumea când o vezi?
-Un cuvânt pe care nu îl aude nimeni.
-Dar atunci când nu o vezi, cum e lumea?
-Un cuvânt pe care îl aud doar eu.
-Îmi dai şi mie ochelarii tăi?
-Dar nu ai nevoie de ochelari ca să vezi lumea mea.
-Atunci de ce am nevoie?
-Nu ştiu cum îi spuneţi voi, dar eu îi spun suflet.

Cine suntem.

Dincolo de ochelari e un suflet.

Până şi sufletele s-au atins.


„Veşnicia aşteaptă penibilitatea istoriei. ”

„Dorul nu va putea fi furat niciodată. Un bolovan înfăşurat în România Liberă.”

„Eu nu sunt scriitor. Eu nici nu ştiu ce sunt. Eu sunt român. „

„Domnilor, mă doare ţara!”

„Înconjuraţi de foci cu laptop.”
„Litera este un lichid care se usucă.”
„Şi…Şi…Şi?Şi? Şi a venit toamna. Fiecare pas al său e o lacrimă.”
„Şi Puric e naţionalist, l-am văzut în negru!”
„La ce bun poetul pe vreme de secetă? Să aducă aminte de ploaie…”

Later edit : fotografiile au fost realizate
de către : Andra ( Fotograful Pojito ) şi Ana ( eu ).

G-E-N-I-A-L!

Dan Puric.

Am început prin a enunţa numele acestui om cu adevărat minunat pe care l-am văzut şi cu care am interacţionat pentru prima oară la un atelier organizat în „cetatea de frumos şi înălţare” cu ocazia zilei „liceului iubit sub cer de Bucureşti” pentru că aşa cum el a şi spus „Eu nu sunt un om excepţional! Sunt doar un Puric.”, el este un „puric” de om pentru care mărturisesc că am o admiraţie nemărginită. L-am revăzut apoi în spectacolul Don Quijote-sunt mori de vânt, sunt mori de vânt…-cât talent.
Astăzi a avut loc lansarea carţii sale „Cine suntem”. Am fost acolo, am văzut, am cucerit. Cartea este acum a mea. Încă nu am reuşit să o citesc, timpul acesta îmi dă bătăi de cap, în schimb am reuşit să o rasfoiesc. O să scriu acum câteva randuri şi nu pot decât să aştept cu o dulce nerăbdare să mă arunc ulterior în marea de cuvinte. Mare ce are mesaj ziditor, omul ăsta mă uimeşte.

„Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se oprească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului- şi aceeasta distorsionată- înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

Întalnirea din această seară m-a încălzit si m-a făcut sa caut răspunsuri, ştiu că am să le găsesc.
Omul ăsta s-a apropiat prin cuvinte, dar mai ales prin suflet.

Dan Puric.

P.S. : vor apărea şi fotografii puţin mai târziu.