Despre arta dezbrăcării, despre suferinţă sau cum să pregăteşti o cafea care nu va fi băută

Îţi înlături tacticos pielea de pe trupul tău obosit, atins de parfumul atâtor clipe uitate, dar care stau ascunse în fiecare por, trupul care ţi-a servit drept realitate, drept metodă facilă de a obţine plăcere în nopţile în care simţeai nevoia să priveşti oamenii în ochi şi ei erau dornici să se închidă, ei ochii, nu oamenii, pentru că oamenii au fost dintotdeauna închişi.

O împătureşti cu grijă ca pe cearceaful pe care îl foloseai să te înveleşti în fiecare noapte de vară nu pentru că ţi-ar fi fost frig, ci pentru că ţie îţi place să fii învelit, protejat, iubit şi din când în când, îmbrăţişat atunci când plângi. Nu stă aşa cum vrei tu. Pielea, aşezată astfel, la fel ca şi inima ta, e asimetrică, dar tu nu crezi în asimetrie, tu crezi în oameni.

Îţi priveşti trupul şi acum ai într-adevăr ochii lui Da Vinci, ai sculptat cu atenţie fiecare celulă musculară. Înlături fiecare celulă musculară şi uiţi de faptul că muşchii te ajutau să te deplasezi, nu în timp aşa cum ţi-ai fi dorit tu, dar totuşi, locomoţia către linia orizontului te ajută să crezi că nu rătăceşti. Acum nu mai poţi să te mişti, dar oricum, tu nu mai vrei să ajungi nicăieri.

Stai pe loc şi cu mâinile pe care le-ai păstrat intacte îţi zdrobeşti cutia toracică, toracele tău nu mai e o fortăreaţa care ascundea distribuitorul de sânge şi de sentimente, acum eşti vulnerabil.

Demonstraţia ta minuţioasă a avut succes. Acum oamenii nu au cum să nu creadă în faptul că tu ai sentimente. Acum inima ta e la vedere. După ce ţi-ai dezbrăcat trupul de viaţă, îţi priveşti goliciunea şi eşti puţin, da foarte puţin mândru de faptul ca goliciunea ta e cea mai frumoasă haină pe care ai purtat-o vreodată, fără piele, fără celule musculare şi fără orice altceva ţi se mai pare ţie futil, arăţi atât de bine. Tu eşti dezbrăcat, dar inima ta te îmbracă în sentimente.

Ochii tăi nu mai sunt dornici să se închidă, eşti pregătit pentru contactul vizual cu omenirea. Îi priveşti acum pe toţi în ochi şi aştepţi un răspuns, aştepţi să spună cineva ceva despre descoperirea recentă a sentimentelor tale, ca şi cum sentimentele tale ar fi vreun pământ nou pe care omenirea abia aşteaptă să îl cucerească, aştepţi ţipătul lor prelung, ţipătul lor de uimire la vederea distribuitorului de sânge şi de sentimente, dar tăcerea nu se descompune în cuvinte, nimeni nu zice nimic. Nimeni nu ştie că tu simţi. Ţipătul tău prelung se pierde printre oameni.

Acum ai orbit şi tu.

A special P.S. for that special seeker who wants to see the rest of his message: […] you’ll have that many granted wishes and if 2,500 isn’t the right number for all of the wishes you have, may the infinite be your new number, but never the number of km that separates […]!