Despre matematica individuală sau cât de simplu este să numeri de la 1 la 2 la infinit

Câteodată îți ia mai mult decât un moment să te aduni. Poate pentru că tu nu te pricepi la matematică și poate că e ușor să spui că adunarea se leagă de comutativitate, dar în nepriceperea ta îți dai seama că toate se petrec într-o ordine precisă. Întâi, te desparți de trecut, dar te desparți așa de la cap la coadă (poate nu ești pinguin și nu ai coadă, dar știi tu ceva detalii despre sfârșituri), nu te desparți formal, nu te desparți de forma ta, pur și simplu conturezi hotarul și apoi, știi că poți să te întorci, dar nu te mai întorci.

Singurul moment în care ai voie să te întorci în trecut nu e atunci când băiatul ăla ai cărui ochi par a fi un caleidoscop îți dăruiește mașina timpului, nu e atunci când fata aia cu un semn pe buza de sus, cea mai aproape de cer, îți zâmbește. Nu. Singurul moment în care te poți întoarce în trecutul acesta este atunci când îi mulțumești pentru că a fost la un moment dat prezentul tău, dar a fost, nu mai este. A fost. Ai fost și ai devenit. Bine ai devenit, ca să modificăm puțin urarea pe care ți-o aruncă în brațe un amfitrion prietenos.

Poți să îi mulțumești pentru felul în care te-a ajutat să te nuanțezi, felul în care te-a ajutat să remarci greșeli, zâmbete, dar o mulțumire e suficientă. Întoarcerea ta e toarcerea firului de lână, pare că îți ocupă timpul, pare că o să obții căldură, dar tu știi cel mai bine că ai nevoie de un fir de mătase, și oricum, ai alte lucruri mai bune de făcut. Parcă ai cărți primite-n dar neatinse de ochii tăi, neatinse de picăturile de cafea, pe care, oricât de atent ai fi, nu poți să nu le tranformi în culoare a lecturii, parcă ai buze nesărutate de răsărituri, parcă trebuie să înveți să cânți cu ochii deschiși, parcă trebuie să îți aduci aminte de visare, parcă ai joc ascuns în ochi, parcă aveai niște exerciții de optimism de rezolvat, parcă trebuia să înveți să mergi pe bicicletă, parcă trebuia să furi o culoare din curcubeu, parcă trebuia să desenezi soarele pe asfalt atunci când fugeai dintre nori și mai apoi, parcă trebuia să bei cafea cu prezentul.

Adunarea începe cu unul. Adunarea se oprește la doi.

Un moment, două momente. Un om, doi oameni. Cel care a fost și cel care a devenit.

Când descoperi că ai devenit, poți să continui numărătoarea și poți să te aduni și cu alți oameni.

 P.S.: De venirea mea o să vorbim când faci tu cinste cu cafeaua, acum nu mai fac eu. S-au schimbat puțin lucrurile.

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?

Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Despre colecționarii de începuturi sau cum să folosești literele când nu ai chef de nonsens

Alfabetic. Așa ar trebui să îți așezi tu sentimentele ca să îți dai seama că iubirea e destul de aproape de așteptare, dar suficient de departe de superficial.

Bucuros. Așa ai fost de fiecare data când ai segmentat linia orizontului. Segmentai cu gândul că poți să drămuiești timpul. Un timp pentru tine și un timp pentru cine are nevoie de el.

Cald. Așa ar trebui să îți fie mâinile după ce atingi cana de cafea sau după ce ochii tăi sărută începutul de lume și sfârșitul rătăcirii.

Dulce. Așa ar trebui să fie prima mușcătură de nor. Primul nor care nu ți-a adus ploaie, dar ți-a încălzit aripile.

Etc.

Și toate celelalte pentru că nu e bine să îți irosești toate literele.

 P.S.: chiar și în mărul lui Adam se ascund nevertebrate inferioare.

Despre galben sau cum să bei cafea chiar dacă nu îi mai simți gustul

Atunci când a apărut prima picătură de apă cu sare, despre care oamenii spuneau că a fugit din lumea în care apa se joacă tot timpul de-a trecutul și de-a prezentul, atingând nisipul și din când în când, trupurile celor care o vizitează, ți-ai dat seama că aripa ta stânga a dispărut. Ai împărțit soarele în două bucăți inegale și te-ai ascuns în bucățica mai mică pentru că ai simțit că tu nu meriți, că nu ai meritat niciodată. Încă ți-e frig. Ai încercat. Tu ai încercat. Ei au plecat mai departe și au zis că ai luat cam mult soare.

 

Aripa ta stânga a dispărut. Nu pentru că s-ar fi ascuns de cei care nu cred că pot merge pe sârmă cu ochii închiși, nu pentru că timpul s-a jucat de-a realitatea cu tine și cu sentimentele, dar nu cu sentimentele tale, nu pentru că îți tremurau picioarele și simțeai că nu mai ai echilibru. Nu. Tu ai încercat să iei cheia sol și să închizi accesul la camera în care fluturii concertează, folosind drept instrumente aripile lor, fluturi care nu au părăsit vreodată camera asta tocmai pentru a nu se întâlni cu oamenii care își plimbă degetele pe fiecare solz, metalic sau nu. Culoarea metalică apare cu ajutorul luminii. În camera concertelor nu mai e decât o lumânare. Nu doar peștii au solzi, ci și fluturii. Dar tot tu ai permis accesul. Oamenii au fost în camera asta, iar fluturii tăi au rămas fără galben. Tu ai încercat.

 

Ți-ai dat seama că a dispărut în momentul în care ai alunecat de pe norul pe care îl strângeai în brațe ca să te ascunzi de cei care nu zâmbesc decât cu chipul și tu nu mai zburai. Zborul tău a devenit cădere. Aripa ta stânga a fost smulsă. Dar nu rapid pentru ca durerea să se împrietenească și cu timpul care trece repede, ci ușor-ușor-ușor, pentru ca durerea să se ivească întâmplător și să se împrietenească doar cu sufletul tău care nu are chip, dar care zâmbește sau a zâmbit. Fluturii nu mai zboară nici ei. Tu ai încercat.

P.S.: la ce sunt bune aripile?

Despre cafeaua care (nu) mai poate fi încălzită sau cum să te apropii de oameni

Se sparg literele în semne de punctuație și disperate aleargă după sens.

Dar sensul e la ceai cu primul ticăit al zilei netrăite

Și temător zdrobește un cub de zahăr sub semnul întrebării.

Paginile impare își caută identitatea,

Cititorul doarme liniștit sub coperta unei cărți nescrise

Și visează la bibilioteca pe care n-o va avea niciodată.

Un șir indian de puncte și de linii de pauză

S-a aruncat în fața primului cafeobuz care mergea la marginea orașului.

Orașul visează cititori.

P.S.: mi-e dor de tine

Despre spadasinii care se joacă șotronul sau cum să citești printre rânduri

Am fost în casa fiecărui om. În casa unora am intrat fără a suna la ușă sau fără a-mi strânge degetele într-un morman de emoție, adică mâna nu mi-a fost niciodată pumn. Nu mi-a fost pumn decât atunci când încercam să ascund bucățile de sticlă care cădeau din cer atunci când închideam ochii. Când îi deschideam aveam degetele înfipte adânc în pielea palmei mele, curgea sare din pumnul meu, dar nu l-am deschis niciodată, mi-a fost teamă să nu pierd ce aveam. Știu că aveam sticlă în mână pentru că atunci când țin ochii închiși văd totul foarte bine. Mi-ar fi plăcut să am mare în palmele mele, să curgă sarea pe care am tot încercat să o ascund în păr și, din când în când, în ochi.

În casă îmi plăcea să mă plimb prin fiecare cameră, să-mi mișc mâinile de-a lungul fiecărui perete, să simt fiecare strat de vopsea care încerca să ascundă poveștile care au picurat din podea înspre tavan, gravitația neavând prea mult de a face cu tot ce se întâmpla acolo, să urmăresc conturul fiecărei piese de mobilier, să ating mâinile celor care au lucrat la ele, să le fac să se strângă într-un pumn și să îi rog să aibă grijă de tot ceea ce ascund de mine sau de oameni, să simt asprimea din vârf de degete și să o amestec cu oameni cu mâini neatinse, să cuprind fiecare umbră între degetul mare și arătător și să mă învârt apoi până amețesc și să cad lângă peretele dinspre răsărit. Și în perete să apară o fereastră, dar fereastra aia să nu fie doar la mine-n ochi, în cap, să fie o fereastră pe care s-o deschid și să mă uit la spadasinii care se joacă șotronul atunci când au obosit.

Tot ce privesc e culoare proaspăt aplicată. Un copil își mișcă degetele. Vezi și tu urmele mâinilor lui peste tot în lume? Totul e culoare care se aruncă-n vânt. Pe tine te văd verde. Abrupt.

 

P.S. : există momente în care oboseala unui ochi care clipește se transformă într-o buză care sărută

 

CATOPTROFOBIE sau cum să calci oamenii în picioare

Covorul de la uşa de la intrare

Te ştergi de praf de stele, de dezamăgiri, de durerea adunată în ridurile inimii tale, de toate mizeriile pe care alţii ţi le-au pus în cale, de trecutul mizerabil pe care-l credeai adevăr, dar care s-a dovedit a fi minciună, minciună, minciună. Repetiţia cuvântului e un tertip ieftin folosit pentru a diminua importanţa adevărului. Cuvintele sunt destul de ieftine şi produc sentimente nepreţuite. Pentru toate celelalte există… ! Pentru toate celelalte există bani, deci, îţi poţi cumpăra şi tu un covor!

Covorul din camera de zi

S-ar zice că în camera de zi petreci ceva mai multă vreme, deci, eşti mai aproape de covorul ăsta decât de oricare altul. Aici stai când uiţi de tine, de lumea altora şi încerci să ai grijă de lumea ta. Aici nu mai există cotidian, nu mai există maşini care intră greu în marşarier ( şi nu pentru că le-ar fi teamă de trecut, sunt totuşi maşini, deci, ţie ţi-e teamă de trecut? ) sau ipocrizie. Dar,  din când în când, ai musafiri şi deşi, de cele mai multe ori, tu alegi pe cine accepţi în lumea ta, se mai întâmplă să laşi să pătrundă şi oameni aparenţi, oamenii aparenţelor. Eşti naiv ( ţi-e teamă de oameni? ).

Covorul mai micuţ din baie, dar totuşi covor

Covorul ăsta porneşte de la premisa că nu îi este teamă de apă. Am putea spune că e hidrofil. Absoarbe tot, de la apa mizerabilă în care tu te-ai aruncat de multe ori până la apa vie a eroilor mai mult sau mai puţin eroi din basme, ajungând până la H2O în stare pură. Cu alte cuvinte, te poţi folosi de covorul ăsta ori de câte ori ai nevoie să faci lucrurile să dispară. Le absoarbe, ele dispar ( dar dispar lucrurile, oamenii pentru totdeauna? ) şi tu eşti fericit. Parcă simţi că trebuie să ai ceva mai multă grijă de covorul ăsta.

Covorul de pe hol

Aici simţi adrenalina. Bate cineva la uşă. Alergi. Te grăbeşti. Vrei să fii punctual în a-ţi cunoaşte fericirea. Dar nu mai există punctualitate de când s-a descoperit că nu mai există timp, aşa că, nu te mai grăbi că deranjezi covorul. Covorul ăsta nu te vede decât venind sau plecând şi eventual, purtând conversaţii scurte purtate de dragul de a face conversaţie, de dragul non-tăcerii şi câteodată, de dragul unei eventuale întâlniri cu fericirea, dar nu, nu mai există. Timpul sau fericirea?

Pentru cazurile excepţionale în care vorbim de gresie, de parchet etc.etc. covorul devine metaforic şi e prezent prin absenţă.

P.S. :  dacă minciuna e pusă în faţa unei oglinzi şi deci, imaginea e inversată, nu înseamnă că minciuna se transformă în adevăr.

Sunetul iubirii e acuvânt

Ea : Mi-am prins sufletul cu un ac de siguranţă de reverul cămăşii tale, dar nu pentru că vreau să fiu aproape de tine, nu pentru că te iubesc, nu pentru că aş crede în obliterarea trecutului, ci pentru că aveam nevoie de o bucată de material, o bucată de palpabil de care să mă agăţ ( să nu îmi spui acum că mă folosesc de tine ).

El : Te iubesc.

Ea : Să nu îmi ( mai ) spui ( niciodată ) că mă iubeşti şi dacă totuşi îmi spui, aruncă-ţi cuvintele în malaxor şi apoi, îmbracă-te doar cu consoanele dacă se întâmplă să îţi fie frig, caută-le, refă  drumul.

P.S. : Înainte de a vorbi despre iubire, ai face bine să îmbraci haina muţeniei.

Despre cafeaua cu zâmbet şi infinitul mai mare

I-ar plăcea ca pentru un infinit şi o pătrime, că aşa credea că se măsoară timpul, în infinituri mai mici şi din când în când mai mari, mai ales atunci când iubea, dar din fericire pentru cei care nu prea au timp, nu iubea foarte des, să se strecoare printre atomi infinitezimali ai cuvântului.

Nu voia să devină literă şi nu voia să fie cuvânt, voia doar să încerce profunzimea abisului aruncându-şi mai întâi sufletul. Îi era oarecum teamă să nu se piardă, avea nevoie de certitudini la care ar fi renunţat apoi cu ochii deschişi către cuvânt.

Un infinit l-ar petrece privind învelişul cuvintelor, ar verifica palpabilitatea acestuia, apoi, pe cea a cuvintelor dezgolite de timp, de înveliş şi de însemnătate, aşa că, poate şi-ar dori să fie sens, să fie nonsens atunci când (nu) măsoară timpul în infinituri mari.

O pătrime de infinit ar petrece-o căutând drumul către incipit, s-ar dezice de pofta de cuvânt, de sensuri, de nonsensuri.
Apoi, cu nimicul rămas din infinit, s-ar îmbrăţişa până şi-ar pierde învelişul, timpul, însemnătatea.

P.S. : Cel mai greu e să măsori infinitul cu ochii deschişi.