Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.

 

Anunțuri

Despre cafeaua care (nu) mai poate fi încălzită sau cum să te apropii de oameni

Se sparg literele în semne de punctuație și disperate aleargă după sens.

Dar sensul e la ceai cu primul ticăit al zilei netrăite

Și temător zdrobește un cub de zahăr sub semnul întrebării.

Paginile impare își caută identitatea,

Cititorul doarme liniștit sub coperta unei cărți nescrise

Și visează la bibilioteca pe care n-o va avea niciodată.

Un șir indian de puncte și de linii de pauză

S-a aruncat în fața primului cafeobuz care mergea la marginea orașului.

Orașul visează cititori.

P.S.: mi-e dor de tine

Despre curcubeul in doua culori sau cum sa pacalesti oniricul

Inceput de lume si sfarsit de vis de inger deghizat in clovn care nu a imbracat vreodata haina lui de om,

Te-ai gandit vreodata sa-ti dezlegi tu timpul si sa inveti alfabetul primului sarut pe sira spinarii?

 

Inceput de vis si sfarsit de lume stransa-n pumn de un nor bolnav de dragoste pentru pamant,

Ai visat vreodata sa-ti desfaci aripile intr-un pahar de sticla colorata-n timpul care n-a trecut?

 

P.S.: vorbeste-mi despre tot ce vrei

Despre ceasul cu 3 ticăituri sau cum să te obișnuiești cu schimbarea

Așează-te pe primul ticăit pe care îl visezi. Să nu crezi că e un lucru rău să visezi timpul sau să rămâi în același loc mai mult de un ticăit. Nu e un lucru rău nici să visezi.

Bătrânețea, apropierea și visarea nu sunt sinonime, poate se învârt din când în când în același atom semantic, dar nu te apuca să cauți semnificații acolo unde nu sunt. Nu mai diviza atomi, n-ai timp pentru așa ceva. E de ajuns să știi că se poate. Dar ar trebui să cauți ceva – mereu.

Îmbătrânește apropiindu-te de visare.

Sau visează că nu te apropii de bătrânețe.

Îmbătrânește visând mereu apropierea.

Nu visa apropierea, trăiește-o și îmbătrânește.

Apropie-te de bătrânețe visând.

Visează până îmbătrânești în apropierea unui înger care îți zâmbește.

Visează bătrânețea ca pe o apropiere între două bucăți de granit, de culori diferite, una roșie, alta galbenă, iar treptat granitul va eroda, dar pare-se că dispare doar stratul de suprafață spre a permite o mai bună apropiere față de vecinătate. Apropierea dintre ele va fi foc.

Fii un visător bătrân apropiat de semnul întrebării.

Apropie-te de visare și îmbătrânește.

Îmbătrânește întru visare și apropie-te de cealaltă pernă pernă din patul tău, perna aia cu flori de cireș sau cu o mică floare de cactus cusută de mână imediat lângă nasturii care închid în ei aripile visătorilor care s-au sacrificat întru somn în doi.

Visează bătrânețea și trezește-te aproape de oameni.

Apropie-te de bătrânețe iubind visătorii.

Iubește visarea și nu uita că a îmbătrâni înseamnă a-ți trăi povestea cu totul.

Apropie-te de visare cu pași mari, cu păși mici, cu pași potriviți pentru a face înconjurul lumii tale interioare, iar când ai ajuns în locul din care ai plecat și ți se pare că ai îmbătrânit, scrie tot ce ai văzut pe cel de-al doilea ticăit pe care îl vezi.

Visarea ta e apropiere, dar nu întreba de ce te apropii, ai să îmbătrânești cu întrebarea pe gene și ai să uiți să trăiești, să simți. Nu uita să simți, mai ales atunci când apropierea-ți perforează epiderma și strecoară în tine praf de stele. Cineva spunea că suntem praf se stele.

Îmbătrânirea nu a însemnat niciodată lipsa apropierii sau a visării, mai ales dacă știi să-ți alegi cuvântul în care vrei să te pierzi.

Îmbătrânirea înseamnă visare în măsura în care știi să te apropii de cel de-al treilea ticăit pe care îl auzi – magia se ascunde, de obicei, printre toate lucrurile pe care le arunci.

 

P.S.: îți (mai) place cafeaua (acum poți să spui „te iubesc”? ) ?

CATOPTROFOBIE sau cum să calci oamenii în picioare

Covorul de la uşa de la intrare

Te ştergi de praf de stele, de dezamăgiri, de durerea adunată în ridurile inimii tale, de toate mizeriile pe care alţii ţi le-au pus în cale, de trecutul mizerabil pe care-l credeai adevăr, dar care s-a dovedit a fi minciună, minciună, minciună. Repetiţia cuvântului e un tertip ieftin folosit pentru a diminua importanţa adevărului. Cuvintele sunt destul de ieftine şi produc sentimente nepreţuite. Pentru toate celelalte există… ! Pentru toate celelalte există bani, deci, îţi poţi cumpăra şi tu un covor!

Covorul din camera de zi

S-ar zice că în camera de zi petreci ceva mai multă vreme, deci, eşti mai aproape de covorul ăsta decât de oricare altul. Aici stai când uiţi de tine, de lumea altora şi încerci să ai grijă de lumea ta. Aici nu mai există cotidian, nu mai există maşini care intră greu în marşarier ( şi nu pentru că le-ar fi teamă de trecut, sunt totuşi maşini, deci, ţie ţi-e teamă de trecut? ) sau ipocrizie. Dar,  din când în când, ai musafiri şi deşi, de cele mai multe ori, tu alegi pe cine accepţi în lumea ta, se mai întâmplă să laşi să pătrundă şi oameni aparenţi, oamenii aparenţelor. Eşti naiv ( ţi-e teamă de oameni? ).

Covorul mai micuţ din baie, dar totuşi covor

Covorul ăsta porneşte de la premisa că nu îi este teamă de apă. Am putea spune că e hidrofil. Absoarbe tot, de la apa mizerabilă în care tu te-ai aruncat de multe ori până la apa vie a eroilor mai mult sau mai puţin eroi din basme, ajungând până la H2O în stare pură. Cu alte cuvinte, te poţi folosi de covorul ăsta ori de câte ori ai nevoie să faci lucrurile să dispară. Le absoarbe, ele dispar ( dar dispar lucrurile, oamenii pentru totdeauna? ) şi tu eşti fericit. Parcă simţi că trebuie să ai ceva mai multă grijă de covorul ăsta.

Covorul de pe hol

Aici simţi adrenalina. Bate cineva la uşă. Alergi. Te grăbeşti. Vrei să fii punctual în a-ţi cunoaşte fericirea. Dar nu mai există punctualitate de când s-a descoperit că nu mai există timp, aşa că, nu te mai grăbi că deranjezi covorul. Covorul ăsta nu te vede decât venind sau plecând şi eventual, purtând conversaţii scurte purtate de dragul de a face conversaţie, de dragul non-tăcerii şi câteodată, de dragul unei eventuale întâlniri cu fericirea, dar nu, nu mai există. Timpul sau fericirea?

Pentru cazurile excepţionale în care vorbim de gresie, de parchet etc.etc. covorul devine metaforic şi e prezent prin absenţă.

P.S. :  dacă minciuna e pusă în faţa unei oglinzi şi deci, imaginea e inversată, nu înseamnă că minciuna se transformă în adevăr.

Dacă te agăţi de trecut, să nu te întrebi de ce ai răni pe bucata aia de imaterial

Te-ai învârtit cu ochii ridicaţi spre cerul gurii şi îţi ziceai încontinuu că tu nu eşti schimbat şi într-un fel, aveai dreptate. Nu te-ai schimbat. Dar ce cauţi în gura schimbării? De ce îi priveşti cerul? Ce cauţi lângă amicul tău Berkeley? Nu te vede nimeni, nici măcar el nu te vede. Ştiu că te întrebi de ce se agaţă ei de trecut, de ce îşi fierb sângele în expresor şi mai ales, de ce tu nu ştii ce e ăla trecut.

P.S. : atunci când te întorci în trecut, înseamnă că nu eşti mulţumit de prezent?


Despre cafeaua cu gust de târziu sau cum m-am lăsat de fumat

-Ai fost fum de ţigară, te-ai mişcat uşor, uşor, mi-ai umplut pieptul cu o ameţeală plăcută şi amară, iar mai apoi, ai dispărut şi în final, mi-ai însemnat trupul şi sufletul cu scrum de ţigară, a ars timpul, au ars ochii mei, iar acum arde inima.

-Nu spune asta, te rog.

-Nu mai spun, acum m-am lăsat de fumat.

P.S. : mecanica inimii se învaţă fără manual.

Sufletolog de profesie nu mă recomand

-Să-mi zici repede când ai băut ultima cafea şi când ai fost fericit, iar mai apoi, ai face bine să te grăbeşti să-ţi faci curat în minte, eu nu mai am ce căuta acolo. De câte ori să-ţi spun?

-Mă laşi să-ţi explic?

-Ce explicaţii, domnule, nu am nevoie de explicaţiile tale! Înţelege că trebuie să duci gunoiul care s-a strâns în tine! Dar parcă mă trezesc că iar trebuie să o fac eu în locul tău!

-Te rog să încetezi. Nu în asta constă relaţia asta! Ascultă-mă!

-Să te ascult? De parcă tu mă asculţi pe mine vreodată! Niciodată nu ai ştiut să mă asculţi şi când te prefăceai că asculţi, râdeai de mine, de sufletul meu!

-Te tachinam, nu râdeam de tine. Şi da, te ascult, mereu te ascult! Te caut şi-n tăcere ca să te ascult!

– Ştii ceva? Lasă cuvintele prodigioase! Mai bine ai spăla şi tu vasele alea! Nu te uiţi la ele că înoată în marea aia din chiuvetă!

-Lasă asta acum! Trebuie să-ţi zic ceva!

-Mai repede că nu am timp de tine!

-Ai uitat lumina aprinsă în mine.

-Asta e culmea! Acum îmi faci şi reproşuri! Lasă că plătesc eu factura de electricitate.

-Nu-ţi reproşam nimic. Ţi-am zis că ai lăsat lumina aprinsă în mine.

-Adică? N-am chef de glume, de glumele tale!

-Nu glumesc.

-Mai bine du-te şi fă şi tu patul! Mi s-a făcut somn de la atâtea certuri! Ah! Şi stinge şi tu lumina aia din sufragerie, am uitat-o aprinsă!

-Ai stins tu lumina.

P.S. : Ai grijă să nu laşi lumina aprinsă dacă nu eşti sigur că încălzeşte şi nu arde.

Eleutheria, Eudaimonia şi puţin, da’ foarte puţin timp

După ce am trăit în Insula Preafericiţilor şi mi-am ascultat dragostea de teatru cum vorbea despre tot ce am trăit pe scenă şi pe lângă scenă, am lăsat visurile să peregrineze în toată fiinţa-mi.

În tot timpul ăsta, bătea vântul iubirilor trecute, iubirilor netrăite, dar mai ales, a celor nerostite şi după ce sufletul s-a răcorit, am plonjat într-o foaie de hârtie. Am stors cerneala din mine şi am lăsat-o să deseneze, nu am lăsat-o să se joace de-a cuvântul, dragostea de teatru avea şi-aşa prea multe de zis. Ce-nseamnă să păşească trecutul pe covorul tău de la intrare şi tu să-i săruţi tălpile, poftindu-l înăuntru.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare am să zic că iubitorul de eseuri de îndrăgostit a fost oarecum mulţumit de călătoria în cotidian, mai ales, pentru că a schimbat unghiul de contemplaţie a cotidianului şi încă o treabă mai e de lămurit, despre plăcerile tristeţii, despre femeia lui Edward Hopper, care stă singură şi bea o ceaşcă de cafea, despre care omul zice : „gazing at her coffee cup as if it were the last thing in the world she could hold on to”, femeia aia e în fiecare dintre noi şi fiecare are cafeaua lui, deci, e rost de singurătate şi de rătăcire ca metodă de regăsire.

O perfectă zi perfectă are gust de cafea amestecată cu lapte, cu dragostea de carne a unui rechin, cu Emily Dickinson şi bineînţeles cu vreo câteva sinucideri himerice, adică, atunci când e timp pentru citit, e vreme de iubit.

Îmi achiziţionasem cărţile astea pentru a le lectura în cetatea zeilor, dar zilele astea mi-au răpit răbdarea. Nu se pune problema că nu ştiu să aştept, doar că mi-era dor de nopţi pierdute printre cuvinte.

Unde am vrut să ajung? Va fi călătorie în cetatea zeilor, adică la mare şi 24 august va fi bucata din timp ruptă şi presărată peste mare, adică, îmi sărbătoresc ziua de naştere cu ea, adică, se cere fericire şi cafea, multă cafea cu zâmbet.

P.S. : dacă ţi-e dor de mine, anunţă-mă.

Later edit :

Nu vă faceţi griji în ceea ce priveşte cadourile, o să le ridic de la poştă atunci când revin!