Cum ai putea sa nu zambesti?

-Pleci acum?
-Acum e adesea prea tarziu, asa ca doar o sa plec.Daca vrei ceva exact, iti spun ca plec acum si nu o sa ma mai vezi.
-Pentru cat timp?
-Niciodata nu m-am inteles bine cu timpul, asa ca nu va mai fi cafea.
-Ma iei cu tine?
-Singura care va pleca sunt eu. Dar curcubeul are sapte culori, poate cea de-a saptea te cauta pe tine, sunt sigura ca toate celelalte culori traiesc in pereche, iar tu, tu esti culoarea. Da, stiu, sunt o fiinta naiva.
-O sa te intorci ?
-Hai sa nu vorbim despre viitor, cum ziceam, niciodata nu m-am inteles bine cu timpul.

-Zambesti?
-Intotdeauna. Am plecat. Ai grija de tine. Iar daca o sa iti fie dor de mine, linisteste-te, o sa iti treaca.

Niciodata nu m-am priceput sa vorbesc cu tacerea.

Cafeaua cu zambet a plecat.

Cafea cu parfum de amintiri

Dupa ce am mai lecturat cateva pasaje din „Viata pe un peron” si m-am reindragostit iar de lectura, amintindu-mi de cartea in care mi-am gasit sufletul pentru prima oara-„Maia”, dupa cateva pahare de vorba cu cei din jurul meu, dupa ce am baut o cafea potrivit de dulce, mi-am luat cateva din caietele vechi cu ganduri si am amestecat cafeaua cu amintiri.
Rasfoind, am gasit o poezie, nu obisnuiesc sa scriu poezii, niciodata nu mi s-a parut ca ma pricep la poezii, dar stiu ca am scris poezii, iar acum, am gasit singura poezie in engleza pe care am scris-o in timpul liceului.

Scanty treatment

I’m a chain smoker
You’re my last cigar.
Breathing cheap love
In your absence
True intermission.
Falling like a drop of blood
In my own coffee
I take your hand
And look for the path of change.
I moist my soul
In your lips.
Teardrops of illusion
Sum of expectations
You’re my redemption.
Do you want a reason?
Smoking clouds is my habitude.
Do you want a thunder?
Listen the chord of embiterness.
Do you want a smile?
Try to solve the enigma.
Maybe the morning moon
Is darkness puzzle.
My own prodigious prince,
I’m a hopeless bird.

Cafea potrivit de dulce…

In dimineata asta am visat noaptea…

Dupa prea putine ore de somn si dupa cateva ore in care tavanul a fost un ecran pe care am proiectat cateva scene din ceea ce am ajuns sa descopar ca sunt amintiri care ma fac sa zambesc si sa fiu recunoscatoare, scene ce se derulau intr-un un ritm ametitor. Apareau in ordine cronologica(viata mea nu a fost un roman proustian azi-noapte, a fost doar un roman subiectiv marcat de lupta interioara) si dispareau foarte rapid, iar mai apoi, cand filmul a ajuns la clipa prezenta, ecranul a ramas alb, dar eu il vedeam verde „verde crud, verde crud, te mai vad, te mai aud…”, m-am trezit putin ametita si am respirat aerul rece al unei dimineti de ianuarie. Am plecat apoi catre „cetatea de frumos si inaltare” si m-am hotarat sa imi cumpar o sticla de suc in drumul meu spre minunata cetate, iar vanzatoarea mi-a rostit urmatoarele cuvinte:

” As fi putut sa jur ca vrei cafea, dar nu stiu de ce…”

Raspunsul meu a sosit prompt:

” Nu, multumesc, doar zambet.”

A zambit, i-am zambit, am luat sucul si am plecat.

Mai tarziu m-am bucurat de razele soarelui, iar acum inca mai zambesc.

Ti-ai baut cafeaua?

Am ascuns lumea in cafea, iar cand mi-am adus aminte ca totul va fi bine, am baut cafeaua, iar pe fundul canii a ramas lumea. Am invatat sa citesc in cafea. Lumea zambeste. Mi-am adus aminte cat de mult imi place sa citesc suflete, iar cand am incercat sa imi recitesc sufletul, am descoperit un fir de praf, nu l-am indepartat caci m-am gandit ca e acolo ca sa imi tina de cald.
Uneori, parca intreaga lume se faramiteaza cand incerci sa o privesti, orice ai face, lumea dispare, alteori ajungi sa definesti sufletul atat de bine, incat ai impresia ca rationalul si-a intins aripile si a plecat sa atinga linia orizontului. Sufletul pastreaza totul, iar timpul, obosit, isi aseaza capul pe pieptul sau, inima nu bate decat ca sa exprime, ea pompeaza cuvinte, iar cand tacerea rasuna, inima nu mai bate ?

Linistea se plimba prin orasul plin de praf si minunat

E liniste si lumea se invarte cu mine sau poate ca eu ma invart cu lumea, in orice caz sunt ametita. Imi aduc acum aminte de un joc din copilarie, joc in care eu ma tineam de maini cu o alta persoana si ne invarteam pana cand ameteam si simteam ca nu mai putem sa poposim in acelasi loc mai mult de cateva secunde intrucat eram intr-o perpetua cautare de echilibru si stabilitate. Asa sunt si eu acum, numai ca nu ma tin de maini cu nimeni, ma invart singura(cuvantul asta mi s-a parut intotdeauna atat de gol, dar acum imi umple fiinta)si am ametit, caut locul care sa imi ofere echilibru si stabilitate.
Am incercat sa inchid ochii, dar de fiecare data cand inchid ochii sau chiar si cand visez, eu ametesc.