Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.

 

Anunțuri

Despre teama de vulnerabilitate sau cum să îți ții respirația sub cana de cafea

Imaginează-ți un trandafir galben.

Se pare că a ajuns la tine după ultima ploaie care a reușit să distrugă scrisoarea de la mine. Într-o zi, o să ți se facă dor să îți scriu. Doar că atunci, eu o să fiu ploaie și o să fiu peste tot și nu o să distrug nimic, o să răcoresc fierbințeala cafelei pe care nu am băut-o niciodată împreună.

Nu o să mai scriu. De fapt, nu o să îți mai scriu. O să fiu prea ocupată să fiu ploaie și curcubeu. Și apropos de curcubeu, trandafirul ăsta galben a căzut din curcubeu direct în palmele tale, palme care nu mai sunt acum ocupate de scrisoare.

Nu mai ai nevoie de imaginație acum. Ai mai scăpat de o povară.

Nu vei ști niciodată câte petale are, oricât de multe ai fi smuls tu.

Câteodată mă gândesc că poate ți-ai fi dorit un trandafir de plastic, ca să poți să păstrezi petalele pe post de semn de carte.

P.S.: Care pe care sau care pe implicare?
Care implicare?

Salturi între realităţi

Adu-mi aminte să nu mai iubesc miercuri (ambiguitatea e intenţionată, cu alte cuvinte, da, să nu mai iubesc în zilele de miercuri şi da, mi-aş dori să lipeşti acest post-it virtual pe uşa de la frigiderul sufletului meu într-o zi de miercuri şi nu încerca să deschizi uşa, nu mai e nimic înăuntru). De ce miercuri? Pentru că aşa zic stelele alea nenorocoase care mi-au ţinut visele la distanţă, că ziua asta e potrivită pentru abnegaţie.

Sau mai bine, adu-mi aminte să nu mai iubesc deloc.

P.S. : iubeşti?

CATOPTROFOBIE sau cum să calci oamenii în picioare

Covorul de la uşa de la intrare

Te ştergi de praf de stele, de dezamăgiri, de durerea adunată în ridurile inimii tale, de toate mizeriile pe care alţii ţi le-au pus în cale, de trecutul mizerabil pe care-l credeai adevăr, dar care s-a dovedit a fi minciună, minciună, minciună. Repetiţia cuvântului e un tertip ieftin folosit pentru a diminua importanţa adevărului. Cuvintele sunt destul de ieftine şi produc sentimente nepreţuite. Pentru toate celelalte există… ! Pentru toate celelalte există bani, deci, îţi poţi cumpăra şi tu un covor!

Covorul din camera de zi

S-ar zice că în camera de zi petreci ceva mai multă vreme, deci, eşti mai aproape de covorul ăsta decât de oricare altul. Aici stai când uiţi de tine, de lumea altora şi încerci să ai grijă de lumea ta. Aici nu mai există cotidian, nu mai există maşini care intră greu în marşarier ( şi nu pentru că le-ar fi teamă de trecut, sunt totuşi maşini, deci, ţie ţi-e teamă de trecut? ) sau ipocrizie. Dar,  din când în când, ai musafiri şi deşi, de cele mai multe ori, tu alegi pe cine accepţi în lumea ta, se mai întâmplă să laşi să pătrundă şi oameni aparenţi, oamenii aparenţelor. Eşti naiv ( ţi-e teamă de oameni? ).

Covorul mai micuţ din baie, dar totuşi covor

Covorul ăsta porneşte de la premisa că nu îi este teamă de apă. Am putea spune că e hidrofil. Absoarbe tot, de la apa mizerabilă în care tu te-ai aruncat de multe ori până la apa vie a eroilor mai mult sau mai puţin eroi din basme, ajungând până la H2O în stare pură. Cu alte cuvinte, te poţi folosi de covorul ăsta ori de câte ori ai nevoie să faci lucrurile să dispară. Le absoarbe, ele dispar ( dar dispar lucrurile, oamenii pentru totdeauna? ) şi tu eşti fericit. Parcă simţi că trebuie să ai ceva mai multă grijă de covorul ăsta.

Covorul de pe hol

Aici simţi adrenalina. Bate cineva la uşă. Alergi. Te grăbeşti. Vrei să fii punctual în a-ţi cunoaşte fericirea. Dar nu mai există punctualitate de când s-a descoperit că nu mai există timp, aşa că, nu te mai grăbi că deranjezi covorul. Covorul ăsta nu te vede decât venind sau plecând şi eventual, purtând conversaţii scurte purtate de dragul de a face conversaţie, de dragul non-tăcerii şi câteodată, de dragul unei eventuale întâlniri cu fericirea, dar nu, nu mai există. Timpul sau fericirea?

Pentru cazurile excepţionale în care vorbim de gresie, de parchet etc.etc. covorul devine metaforic şi e prezent prin absenţă.

P.S. :  dacă minciuna e pusă în faţa unei oglinzi şi deci, imaginea e inversată, nu înseamnă că minciuna se transformă în adevăr.

E doar un (alt) punct.

Închizi ochii. Închizi ochii şi trăieşti. Peste fiinţa ta se aşează vălul iluziei, dar încă trăieşti. Eşti visul realităţii aruncat din realitatea visului. Abisul în care ai căzut nu te împiedică să-ţi continui drumul. Tu eşti paradoxul teribil al unui univers înrudit cu nelimitatul, cu inefabilul şi cu muzele oniricului.

Te mişti cu paşi mărunţi către un cerc. Este cercul trasat pe pământul pe care tu păşeşti de către un magician pe care nu îl cunoşti, dar pe care îl simţi. Cu cât eşti mai aproape de cercul respectiv, fiinţa ta se fragmenteaza. Distanţa implică disoluţie. Atingi cercul, dar cu preţul renunţării la sine.

Acum eşti în spaţiul oniric. Nu poţi să controlezi câtuşi de puţin mişcările fiinţei tale şi cu toate acestea, tu eşti cel care le realizează şi într-un fel, recunoşti că ele fac parte din tine, îţi sunt familiare, dar acolo, departe, ele îţi par a fi în afara ta, în afara ta şi totuşi ale tale. De câteva ori, percepi spaţiul tău oniric ca fiind în totalitate al tău, că fiind parte esenţială a existenţei tale. Încerci să-ţi deschizi ochii, să percepi tot ce e în jurul tău, dar ochii tăi sunt deja deschişi în spaţiul ăsta şi în faţa ta e o lume pe care o cunoşti, doar că lumea aceasta este asemeni unui peisaj suprarealist pe care încerci să îl vânezi, să ţi-l însuşeşti, el se află în faţa unei lunete, iar tu potriveşti distanţele şi astfel, încerci să străbaţi toate straturile acestei lumi, numai că uneori eşuezi în a o înţelege, nu ai fler de vânător.

Îţi închizi ochii şi simţi că trăieşti într-o lume a oamenilor grăbiţi şi pare-se că fericirea e a celor care sunt veşnic grăbiţi, ei sunt o maşină de trăit pe care visul şi realitatea nu au timp să-i ia la rost, să le pună întrebări sau îi oprească preţ de câteva clipe din fuga lor spre perisabilitate. Tu stai pe loc şi încerci să străbaţi drumul întoarcerii spre fiinţa primordială, oamenii ţi-ar spune că visezi, dar de fapt, tu te joci cu realitatea.

De câteva ori ai fost Fowles şi vorbeai încontinuu despre real şi despre imaginar şi despre melanjul dintre cele două entităţi, zicând că hotarul dintre ele e aproape insesizabil. Tânărul Nicholas Urfe, creaţia ta, a trăit în cercurile concentrice ale visării şi ale realităţii şi tu te-ntrebai dacă nu care cumva principiul berkeley-ian îţi aparţine ( “to be is to be perceived” ) şi apoi, îl auzeai pe Hamlet, întrebându-se cum e cu fiinţarea, cu visarea şi cu nebunia, iar mai apoi, făceai pe Julio Cortazar, erai un scriitor argentinian care descria minuţios “mancuspiile”, animale ce păreau a aparţine fantasticului, dar care populau realitatea, iar minuţiozitatea descrierii ar fi făcut pe oricine să creadă că lumea populată de “mancuspii” este însăşi realitatea, pe care tu nu eşti capabil să o percepi, tu nu ţi-ai deschis încă ochii în interior, tu nu eşti profetul orb care îşi ajută cetatea, tu nu eşti decât fiinţa umană care nu distinge între vis şi realitate.

Ai renunţat la empatie şi te-ai gândit să te duci în căminul lui Pedro Calderon de la Barca, iar la intrare citeşti mesajul de bun-venit a „vis e viaţa noastră-ntreaga, iară visele tot vis”, dar tu te-ntrebi, ce gust are realitatea? Tu nu te temi că te-ai putea trezi din propriul tău vis, cum se temea stimatul Segismundo al lui Calderon de la Barca,  pentru că tu nu te temi de închisori, de timp sau de alte asemenea elemente incomprehensibile ale lumii în care trăieşti. Dacă ai fi visul cumva, iar nu ţi-ar fi teamă şi astfel, te-ntrebi: trăieşti într-o lume reală sau într-una imaginară?

Deschizi ochii şi lângă tine nu mai este niciun abis, nu mai este nici măcar lumea pe care o cunoşti. Totul îţi pare a fi de neînţeles şi străin. Muzele oniricului, pe care acum câteva clipe le strângeai în braţe, au dispărut şi ele. Cauţi cu disperare cercul magicianului, acum renunţarea la sine nu ţi se mai pare atât de tragică, disoluţia e singura soluţie pe care o gândeşti ca fiind potrivită pentru a reuşi să-ţi păstrezi integralitatea. Paradoxal ai zice, dar tu nu mai crezi în paradoxuri, în nimic. Cauţi visarea. Speri că nu există realitatea asta pe care o experimentezi. Închizi iar ochii, dar nu se întâmplă nimic.

Te mişti cu păşi mari către o oglindă. Oglinda asta ai ţinut-o ascunsă până acum pentru că nu erai pregătit să te confrunţi cu tine. Acum însă, vrei să te asiguri că tu eşti fiinţa care simte toate aceste lucruri, vrei să te asiguri că nu ai intrat în pielea, în lumea altcuiva. Nu se poate să te fi îndepărtat chiar atât de mult de visare. Alergi timp de ani lumină în căutarea oglinzii care să te ajute să lămureşti problemele pe care le ai cu visarea şi cu realitatea şi atunci când, în sfârşit o găseşti, închizi ochii şi vezi. Vezi că în oglinda pe care o priveşti cu ochii închişi e peisajul suprarealist pe care ai încercat să îl vânezi. Lumea în care trăieşti e reală, în măsura în care accepţi că iluzia face parte din realitate.

Acum tu eşti magicianul care trasează cercuri, mai rămâne să îţi dai seama dacă eşti fluturele care se visa om sau omul care se visa fluture.

Despre cafeaua cu zâmbet şi infinitul mai mare

I-ar plăcea ca pentru un infinit şi o pătrime, că aşa credea că se măsoară timpul, în infinituri mai mici şi din când în când mai mari, mai ales atunci când iubea, dar din fericire pentru cei care nu prea au timp, nu iubea foarte des, să se strecoare printre atomi infinitezimali ai cuvântului.

Nu voia să devină literă şi nu voia să fie cuvânt, voia doar să încerce profunzimea abisului aruncându-şi mai întâi sufletul. Îi era oarecum teamă să nu se piardă, avea nevoie de certitudini la care ar fi renunţat apoi cu ochii deschişi către cuvânt.

Un infinit l-ar petrece privind învelişul cuvintelor, ar verifica palpabilitatea acestuia, apoi, pe cea a cuvintelor dezgolite de timp, de înveliş şi de însemnătate, aşa că, poate şi-ar dori să fie sens, să fie nonsens atunci când (nu) măsoară timpul în infinituri mari.

O pătrime de infinit ar petrece-o căutând drumul către incipit, s-ar dezice de pofta de cuvânt, de sensuri, de nonsensuri.
Apoi, cu nimicul rămas din infinit, s-ar îmbrăţişa până şi-ar pierde învelişul, timpul, însemnătatea.

P.S. : Cel mai greu e să măsori infinitul cu ochii deschişi.