Despre recoltarea cafelei sau cum să conduci Cafeobuzul fără permis de conducere

Gustul cafelei este determinat de loc, sol, climă și metodele de procesare folosite. Sub fructul roșu, un săculeț catifelat ascunde două boabe de cafea, care își așteaptă iubitorii de gust și de cuvânt. Lunile august și lunile august pot să aibă cuvânt și pot fi și cu vânt, important e să zâmbești tot timpul.

Exercițiu de identificare cafelistică:

Loc: între cer și pământ, după ce decupezi linia orizontului exact pe mijloc și separi lumea în două jumătăți inegale (inegale pentru că simetria sentimentelor nu are de a face cu egalitatea, ci cu suprapunerea, amestecul, joaca, disoluția timpului), descoperi că ai ajuns acolo. Și totuși, cum îți dai seama că ai ajuns la mijlocul linii orizontului, mai ales când știi că totul e suprapunere? E simplu, închizi ochii, devii o boabă de cafea și aprinzi răsăritul. Dar nu folosi un chibrit, nu folosi o brichetă, folosește-ți buzele și suflă ușor peste linia orizontului. Dar nu te apropia prea tare, s-ar putea să trezești norii și atunci, or să îți acopere răsăritul. Suflă ușor-ușor. Suflet ușor-ușor. Ușor-ușor. O să vezi lucrurile mult mai clar atunci, indiferent dacă porți ochelari sau nu. O să vezi pur și simplu, o să vezi și o să simți.

Sol: după ce te tăvălești pe portativul unei partituri furate de la dirijor înainte de spectacolul cu orchestra cu care nu a repetat niciodată de teamă să nu își piardă inocența și magia, te arunci în dansul și labirintul aproape concentric al cheii sol și respiri sacadat, numeri în gând anotimpuri, momente, cuburi de zahăr și mișcări ale linguriței în cafeaua pe care o bei dimineața (pentru că atunci ești cel mai aproape de oniricul desfășurat la nivel de REM și ROM, rom pentru că trestia de zahăr naște și amețeală, nu doar dulceață și vis).

Clima: în cazul în care îți plac poveștile, o să te gândești acum la puncte culminante, la climaxuri și ale lor conturări în realitate și în realități. O să zâmbești, o să îți aduci aminte de polisemantism și o să îți dai seama că povestea în care te-ai strecurat tu e povestea pe care nu știi să o scrii, dar pe care o scrii, fără să te gândești la semne de punctuație sau majuscule. Singurul semn de punctuație pe care ar trebui să încerci să îl eviți e punctul, pentru că te apropie de sfârșit, dar dacă ești magician și om cu aripi grele, dar care încă te ajută să zbori, să știi că sfârșitul nu există, punctul e posibilitatea cea matematică de te ajută să te legi de infinit, de o infinitate de drepte și de poveste. Și în cazul în care ești stângaci, inima te va ajuta să zâmbești și cu ochii închiși, atunci când cazi în gol și descoperi că te așteaptă o plasă de siguranță.

Metodele de procesare: sau sare și piper pentru că zahărul s-a apropiat deja și de cafea, și de rem și de rom și de tine în cădere. Dar nu uita că poți să zbori. Nu îți uita cuvintele.

  Tu ce tip de cafea crezi că este aceasta?

P.S.: ticăitul așteptării devine cuțit atins de frânghia care susține ghilotina.

Anunțuri

Despre simțuri sau cum dansează nisipul înainte să devină oglindă

De vezi un pantof roșu lângă pat
Și te întrebi pe celălalt un’ l-a lăsat,
De guști o buză roșie prin sărut
Și te întrebi dacă și ea a vrut,
De miroși a trupul ei dormind
Și te întrebi dacă ești visul ei zâmbind,
De-atingi o pleoapă întredeschisă
Și te întrebi de inima îi poate fi deschisă,
Dacă îi auzi inima cum bate a început
Și te întrebi în cât timp trece un trecut
Zâmbește. Nu întreba acum nimic.
Ia-o de mână și zburați și mult și-un pic.
Răspunsul e-n mâna-i stângă.
Un zbor o să îi ajungă.
 
P.S.: dacă s-a ars un bec, nu înseamnă că ai rămas fără lumină.

Despre 7 în cifre și litere sau cum se desfășoară prima întâlnire

1. Să nu îți fie teamă să reconstruiești lumea. Tu nu ar trebui să crezi în reluări, tu ar trebui să crezi doar în reveniri. Și să nu crezi că îți vorbesc în termeni de condițional-optativ pentru că nu am încredere în tine, îți vorbesc așa pentru că nu vreau să se întâmple ceva ce îmi spuneai mai demult, să apese altcineva pedala de accelerație, în timp ce ești gând în suflet cu existența. Oricât de încet te-ai mișca, cu precizarea că încetul tău poate fi prea repede pentru alții, așa cum sensul tău a fost nonsens pentru alții, să nu îți fie teamă. Să te miști. Dar să nu îți fie teamă. Tu ar trebui să crezi în reveniri. Te întrebi probabil cine execută acțiunea asta care presupune iterare, reiterare și alte formule de infinitiv lung și chinuitor (câteodată).  O să te întorci la tine, înainte de a pleca înspre alte destinații. O să reconstruiești lumea, înainte de a o ascunde, pentru ca ulterior să o oferi în dar ca pe un pahar de apă.  Și nu o să îți fie teamă. Și oricum, îmi place că acum știi că nu ai nevoie de reluări.

2. Să nu îți fie teamă să folosești galben. Și albastru. Te-ai speriat de curcubeu atunci când v-ați reîntâlnit pentru că nu mai țineai minte ce se întâmplă după ploaie. Nu mai știai nici de Pink Floyd, nici de Kierkegaard. Dar ți-ai adus aminte. E totul în tine. Să nu îți fie teamă de culoarea de care te atingi atunci când rătăcești. Să fie și albastru. Să fie tot ce ai nevoie că să te miști în direcția indicată de busola ta interioară.  Aia care încurcă mereu Estul cu Vestul. E normal să te încurci în direcții, atâta vreme cât ai lângă tine oameni care te fac să simți că ai ales direcția cea bună.  Să te temi de extreme, dar să nu le renegi. Să accepți oamenii. Și îmi place că acum ți-ai adus aminte să scrii.

3. Să nu îți fie teamă de clipele lipsite de sens. Polisemantismul clipelor tale va fi mereu motiv de hermenutică făcută în preajma unei cafele. Caldă și neagră. Câteodată, caldă și cu zahăr pe marginea cănii. Altădată rece și încălzită de conversații și atingere umană. Uneori cu mult zahăr și cu lapte. Depinde de cum ninge într-o zi de vară. Cafea cu zâmbet sau nu. Cafea. Niciodată inexistentă. Îmi place că știi că există oameni care beau cafea.

4. Să nu îți fie teamă de valuri, chiar dacă nu știi să înoți. Chiar dacă momentan ai aruncat tot nisipul pe care îl aveai strâns în păr, în palme și în gânduri, nu uita că e suflet arzând în mare de timp. Nu uita că marea te așteaptă. Nu uită că marea e singurul loc în care nimeni nu își dă seamă dacă ai ochii uzi din cauza lacrimilor sau datorită sării din apă. Nu uita că poți să te miști încet, iar apa să îți curețe pașii. Nu uita că valurile te caută pentru a îți vorbi despre schimbare. Și îmi place că acum crezi în schimbare. Să nu îți fie teamă.

5. Să nu îți fie teamă că nu știi să programezi concedii. Câteodată, timpul se vrea a fi divizat neutru, aproape elvețian, am zice, mai ales dacă ne gândim la bucățele de trecut. Dar nici măcar asta nu e o problemă pentru că te adaptezi repede. Înveți puțin html și programezi tu și concedii, mai ales că te descurci de minune în a îi face pe cei din jurul tău să își găsească destinația și, ceea ce iubești cel mai mult, îi ajuți să își găsească și una bucată zâmbet. Sau două. Dar nu are rost să contorizezi.  Tot ce trebuie să știi este că îmi place că acum nu te mai obosesc drumurile sau planurile sau mai bine-zis, orice are legătură cu viitorul.

6. Să nu îți fie teamă de cărțile începute și neterminate. Sau de cele terminate. Tu iubești cărțile, numai că eu nu pot să îți zic că și ele te iubesc pe tine, dar nu ai nevoie de declarații din partea lor pentru a te bucura de actul lecturii. Nu ai nevoie nici măcar de noțiuni de critică literară, ai nevoie doar de ochelarii tăi și de timp. Cititorul va fi mereu iubit și îndrăgostit de cuvinte. Îmi place că nu ai renunțat să citești oameni.

7. Să nu îți fie teamă de necunoscuți. De la necunoscut la cunoscut e o distanță scurtă, cel puțin fonetică. Necunoscutul e la distanță de un domn afix, domn destul de prezent în întruchipări lingvistice, e un domn cu nume specific, cică e un prefix negativ și ție îți plac oamenii. Și domnii. Mai ales cei din interbelic, dar nu ai ancorat în trecut, te bucuri de prezent. Să nu îți fie teamă de oameni, nici măcar atunci când îți fac rău. Pentru că există oameni care îți fac bine și care te fac să crezi că poate să fie (mai) bine (mereu).

P.S.: Oricine are nevoie de cafea, fac eu cinste.

Despre decizii sau cum să ștergi praful cu ochii închiși

Puțin praf pe buzele tale. Nu știi dacă e praf de stele, de fluturi, de scrisori arse în mâna stânga, aprinse cu un chibrit, pentru că arderea lui durează atât de puțin. Nu știi multe lucruri, dar acest lucru nu te-a împiedicat niciodată să privești printre oameni, dar mai ales în interiorul lor. Câteodată, nici tu nu știi cum ajungi lângă oameni atât de frumoși. Gândește-te la primul răsărit văzut vreodată pentru că până la urmă, n-a trecut atât de mult timp, adu-ți aminte cum se năștea lumea sub ochii tăi și acum multiplică starea aia cu un zâmbet care apare și se vede, chiar dacă e ceață în jurul tău, chiar dacă e picătură de apă cu sare, chiar dacă e ardere completă.  Zâmbetul tău va salva lumea într-o zi, cel puțin lumea ta.

 Acum ai început să știi. Praful ăsta dansează în jurul tău de fiecare dată când vorbești, dar cei care vor să te asculte sunt tot acolo. Tu ești tot acolo. Departe. Departe de sufletele care nu zâmbesc, dar mai ales de oamenii care îți smulg aripi și nu zâmbete.

 Praful dispare.

 

 P.S.: oamenii frumoși merită zâmbetul tău.

 

Exerciţiu de purificare

capacitate de a disimula, paternitate rănită, lumea ca spectacol ( implicit ca teatru – epictet, shakespeare, eminescu etc.etc. ), cioburile existenţei,  mezinul familiei, vanitas vanitatum, fortuna labilis, a avea sinonim cu a fi, iulie 1909, balzac, guler dantelat, experienţe intransmisibile, dramă, logosul ca formă de salvare, nevoia de depărtare, latină clasică, dragostea pentru raţiune, oriental, vers alb, fenomenul românesc, occidental, filozofia culturii, soţietate fără prinţipuri, cenzură transcendentă, dorinţă, colţi albi, cirezi agreste, latină vulgară, incertitudine, aptitudine creatoare, dincolo de linia interzisă, generaţia ’60, 23 august 1944, condiţiunea materială, frondă, epocă de avânt al culturii, libertate, egalitate, ( fraternitate ) curaj, compromis ridicol, căluţ de lemn, le figaro, relativa liberalizare, zenit, deşert în strălucire, crinolină, nadir, adaptabilitate, articol, 1711, ars poetica, 1716, partida naţională, reforme, şantaj politic, farsă electorală, critică obiectivă, gândirea, singurul teritoriu sufletesc rămas intact, trudit, ceas, analepse, perspectivă temporală, coaliţie, lovitură de stat, independenţă, tratat, identitate naţională, resemnare pasivă, personalitate enciclopedică, omul şi problematică sa, memorie involuntară, simetrie, anticalofilism, solilocviu, introspecţia, aprilie 1459, expresionism, nelinişte filozofică, imagini puternice, paseism, avangardă, propagandă, monopolizarea puterii, colectivizare, naţionalizare, 30 decembrie 1947, matei visniec, cromwell, refren, disoluţie, negativ, corespondenţe, cel mai iubit dintre pământeni, ideologie, 1683, cultul trecutului, puncte de suspensie şi inefabil, gramatică, tipografie, albina românească, înălţare impersonală, geniu, 1948, 1952, revoluţie culturală…

am nevoie de tine.

Semnează : cafeaua cu zâmbet .

Hic et nunc

Îţi mulţumesc, Irina.

Sunt: Ana-Maria, Maya, Anne, Anuţ, Anuşca, nimeni şi tot aşa, sunt altfel pentru fiecare om.

Aş vrea: să îmbrăţişez cu coastele ( pata de sânge care vorbeşte este omul care ştie despre ce vorbesc ).

Păstrez: sufletul deschis.

Mi-aş fi dorit: să trăiesc lângă mare.

Nu îmi plac: oamenii ( care nu zboară, nu comunică şi nu zâmbesc )

Mă tem: de iubire, de moarte şi de mine.

Aud: un pian şi marea.

Îmi pare rău: că din când în când mă amestec cu inefabilul.

Îmi plac: gerunziile, ochii şi Oamenii.

Nu sunt: nimeni altcineva decât eu.

Dansez: cu timpul şi din când în când cu ochii închişi.

Cânt: fără să ştiu versurile ( for the nicest profest in the worldest, profa de la cor : bineînţeles că am învăţat versurile de fiecare dată, acum bravam, nu uitaţi că mă iubiţi ! ).

Niciodată: este un adverb de timp.

Rar: spun ceea ce simt.

Plâng: da, plâng.

Nu sunt întodeauna: sarcastică, ironică etc.etc.

Nu îmi place: atunci când nu pot să îi ajut pe cei de lângă mine.

Sunt confuză: atunci când oamenii de lângă mine nu-mi vorbesc.

Ar trebui: să mă duc să învăţ.

Jocul se duce mai departe către toţi aceia care încă simt nevoia să utilizeze tonul ludic atunci când vorbesc cu sine sau cu ceilalţi.

1+1=1

Era o zi de miercuri.

 

Era o încăpere în care se ascundea matematica şi la uşa acestei încăperi se afla zeul bomboanelor.

 

Acest zeu al bomboanelor care era prieten cu Pitagora, Euclid, Thales, Leibniz şi chiar şi cu bunul Dan Barbilian ( da, melcul a murit… ) şi alţi asemenea indivizi a hotărât să dăruiască aceste bomboane unui copil care muşca din tavan de atâtea ori doar pentru că îi crescuseră aripi din suflet.

Şi totuşi, era miercuri şi zeul bomboanelor a întrebat puiul de om „ Puişor, ce mai faci? A mai rămas puţin.”. Apoi, tot el i-a povestit câteva lucruri despre geneza prieteniei, despre esenţa umană şi mai apoi, i-a spus că „Puişor, pe tine te aşteaptă lucruri minunate”.

 

Şi puiul de om a rostit şi el câteva cuvinte, a definit trecutul într-un cuvânt, zeul bomboanelor a fost de acord cu definiţia şi astfel a apărut teoria Puiului de om şi de acum înainte, oamenii de miercuri vor zâmbi şi zeul bomboanelor a mai adăugat un prieten la lista sa, Pitagora a schiţat un zâmbet în mijlocul unui triunghi.

 

Era o zi de miercuri.

Poveste fragmentată

Aruncând un ochi (după ce am aruncat ochiul, l-am luat şi l-am pus la loc ) peste cuvintele ce au ajuns a fi intermediari între căutătorii de comori şi de slove cu mai mult sau mai puţin sens şi Cafe avec Sourire, am hotărât să împărtăşesc câteva „cuvinte cheie”.

O „păpădie” s-a trezit cu noaptea în cap, şi-a aruncat gândurile pe geam şi a aşteptat să bată vântul, a vrut să vadă cum se împlinesc dorinţele.

Apoi, aceeaşi păpădie s-a apucat de „citit în cafea”; în urmă cu câteva zile a primit o vizită de la un „fluture albastru” şi cana din care acesta şi-a savurat „cafeaua cu zâmbet” a rămas nemişcată pe măsuţa din sufragerie.

În cană a văzut „furnici” şi atunci şi-a dat seama că „bunica ştie tot”, astfel încât şi-a sunat bunica şi a întrebat-o ce semnificaţie au furnicile. Răspunsul a sosit prompt, furnicile îţi arată „cum o să mori”. Cu alte cuvinte, indiferent cât de mult ai munci şi oricât de mult te-ai chinui să schimbi lumea, într-o zi, cineva o să te calce în picioare şi nici măcar nu o să îşi dea seama. Dar ştii ce? Eu zic că merită să lupţi ! Schimbă lumea !

Păpădia s-a gândit că bunica are iar o depresie astfel încât i-a închis telefonul şi a privit „ochii care au apărut pe cer” şi deodată o voce suavă se auzi „vrei să mergem la o cafea?”, iar păpădia a închis geamul, s-a aruncat în pat şi s-a apucat să scrie „cuvinte de drag pentru iubiţi”, dar cum ea nu se pricepea la iubire, a scris multe pagini albe, atât de multe, încât i s-a terminat pasta de la suflet.

Tot păpădia asta credea în „suflete pereche” şi deci, îşi aştepta „pinguinul sărit din bombă”, pentru că nimic nu o făcea mai fericită decât „iubirea cu gust de cafea”.

Se auzi un ciocănit. Era cineva la uşă. Acelaşi ciocănit se mai auzi o dată. Era „omul cu un pantof roşu” care îi adusese o „valiză roz” şi care avea „sufletul de sticlă”. Când a ciocănit a treia oară, s-a auzit un sunet de sticlă spărgându-se.

„Ce zi este azi?” şi „Ce vor oamenii?” sunt întrebări pe care păpădia aceasta şi le pune zilnic şi singurele răspunsuri la care a ajuns până acum sunt : „iubesc marea şi cerul”, „am început să strâng în braţe fericirea”, „fluturi în maini”, „răsăritul la mare”, „curcubeu de sentimente”, „dragoste la vama veche”

Aceasta a fost povestea fragmentată a unor cuvinte mângâiate de timp.

Un cubulet de zahar, te rog..

-Da-mi si mie, te rog frumos, un chibrit.
-Dar nu mai am. Cu ultimul chibrit am aprins luna.
-Mi-e atat de frig.
-Luna te va incalzi.
-Cum o sa mai reusesc eu dau foc atator sentimente?
-Dar de ce vrei sa le dai foc?
-Intelege ca mi-e frig.
-Dar luna te va incalzi.
-Nu stii nimic. De ce ai aprins luna?
-Ba tu nu stii nimic. Cum sa dai foc sentimentelor?

Sentimentele au aprins luna.