Despre mișcare sau cum să respiri ușurat

Ești în același lift pe care-l iei în fiecare dimineață, în fiecare seară, în fiecare moment în care ești aproape de a fi acasă, un acasă în mișcare, și urci un etaj.

Mai urci unul. Și încă unul. Și încă unul. Și din ce în ce mai multe și simți că ți se fragmentează cutia toracică și că te transformi într-o sferă de metal și carne. Și nu mai respiri. Și simți că dacă mai durează mult, vei exploda în mini-universurile exploziei de la nașterea lumii, cel puțin a celei evoluționiste.

Și apoi, presiunea începe să fugă sub formă de transpirație arzândă pe șira spinării. Nu te mai răcorește, îți arde pielea. Și arzi a pasăre Phoenix, se simte parfumul delicat al metamorfozei.

S-a terminat totul. Nu mai e nimic rău. Nicio presiune. Niciun fum care să-ți jongleze cu realitatea din fața ochilor.

Respiri ușor, ca și cum cutia ta toracică se recompune, iar colivia osificată va elibera cea mai frumoasă respirație caldă pe care a simțit-o Universul în spatele urechii stângi, vecina de deasupra a inimii.

P.S.: unde vrei să ajungi?

Anunțuri

Despre arhitectură sau cum să nu te mai ferești de ploaie

Vrei să pleci. Ai tot adunat la bagaje, unele au primit pecetea secretului, pare-se că ai nevoie de un soi de cifru pentru a le deschide, altele ți-au fost aruncate la ușă de diverși oameni care s-au strecurat în mintea ta, în patul tău,  în prima cafea a dimineții, în zâmbetul pe care-l plimbai prin nori în timp ce dormeai. S-au strâns câteva și parcă nici nu ai vrea să le numeri.

Și casa-n care te afli acum există un infinit de ferestre. Nu că pe ele le-ar fi numărat cineva. Doar că, de fiecare dată când ai deschis o fereastră prin care-ți imaginai că vei putea să-ți folosești aripile și să te arunci (iar) în mijlocul norilor, descopereai că acolo e un zid și s-a întâmplat asta cu foarte multe ferestre, d-aici povara infinitului.

Picăturile de ploaie nu te ating niciodată. Ești tot timpul în casa asta. Uneori îți pare rău că nu simți ploaia, alteori, încerci să te bucuri și-ți spui că nu e mare lucru. Că ești în siguranță. Că ploaia nu te face decât să simți că ți-e frig. De ce ai vrea să simți că ți-e frig?

Câteodată, te ascunzi cu capul sub pernă când plouă. Vrei să nu o mai auzi. Și îți mai descoperi din când în când urechea stângă, vrei să știi de e tot acolo. Și apoi începi să călătorești și prin cearceafuri, valurile de bumbac alb te mângâie pe tot corpul. Un fulg care a părăsit perna într-o noapte în care visele te-au zdruncinat cam tare te gândilă-n talpă. Îl dai la o parte. Te miști încontinuu. Când obosești, te oprești puțin. Și te gândești preț de câteva secunde că poate ploaia va distruge acoperișul casei.

O casă fără acoperiș ar putea fi fereastra care nu ți-e zid.

P.S.: I need words.