Despre cafeaua care (nu) mai poate fi încălzită sau cum să te apropii de oameni

Se sparg literele în semne de punctuație și disperate aleargă după sens.

Dar sensul e la ceai cu primul ticăit al zilei netrăite

Și temător zdrobește un cub de zahăr sub semnul întrebării.

Paginile impare își caută identitatea,

Cititorul doarme liniștit sub coperta unei cărți nescrise

Și visează la bibilioteca pe care n-o va avea niciodată.

Un șir indian de puncte și de linii de pauză

S-a aruncat în fața primului cafeobuz care mergea la marginea orașului.

Orașul visează cititori.

P.S.: mi-e dor de tine

Reclame

CATOPTROFOBIE sau cum să calci oamenii în picioare

Covorul de la uşa de la intrare

Te ştergi de praf de stele, de dezamăgiri, de durerea adunată în ridurile inimii tale, de toate mizeriile pe care alţii ţi le-au pus în cale, de trecutul mizerabil pe care-l credeai adevăr, dar care s-a dovedit a fi minciună, minciună, minciună. Repetiţia cuvântului e un tertip ieftin folosit pentru a diminua importanţa adevărului. Cuvintele sunt destul de ieftine şi produc sentimente nepreţuite. Pentru toate celelalte există… ! Pentru toate celelalte există bani, deci, îţi poţi cumpăra şi tu un covor!

Covorul din camera de zi

S-ar zice că în camera de zi petreci ceva mai multă vreme, deci, eşti mai aproape de covorul ăsta decât de oricare altul. Aici stai când uiţi de tine, de lumea altora şi încerci să ai grijă de lumea ta. Aici nu mai există cotidian, nu mai există maşini care intră greu în marşarier ( şi nu pentru că le-ar fi teamă de trecut, sunt totuşi maşini, deci, ţie ţi-e teamă de trecut? ) sau ipocrizie. Dar,  din când în când, ai musafiri şi deşi, de cele mai multe ori, tu alegi pe cine accepţi în lumea ta, se mai întâmplă să laşi să pătrundă şi oameni aparenţi, oamenii aparenţelor. Eşti naiv ( ţi-e teamă de oameni? ).

Covorul mai micuţ din baie, dar totuşi covor

Covorul ăsta porneşte de la premisa că nu îi este teamă de apă. Am putea spune că e hidrofil. Absoarbe tot, de la apa mizerabilă în care tu te-ai aruncat de multe ori până la apa vie a eroilor mai mult sau mai puţin eroi din basme, ajungând până la H2O în stare pură. Cu alte cuvinte, te poţi folosi de covorul ăsta ori de câte ori ai nevoie să faci lucrurile să dispară. Le absoarbe, ele dispar ( dar dispar lucrurile, oamenii pentru totdeauna? ) şi tu eşti fericit. Parcă simţi că trebuie să ai ceva mai multă grijă de covorul ăsta.

Covorul de pe hol

Aici simţi adrenalina. Bate cineva la uşă. Alergi. Te grăbeşti. Vrei să fii punctual în a-ţi cunoaşte fericirea. Dar nu mai există punctualitate de când s-a descoperit că nu mai există timp, aşa că, nu te mai grăbi că deranjezi covorul. Covorul ăsta nu te vede decât venind sau plecând şi eventual, purtând conversaţii scurte purtate de dragul de a face conversaţie, de dragul non-tăcerii şi câteodată, de dragul unei eventuale întâlniri cu fericirea, dar nu, nu mai există. Timpul sau fericirea?

Pentru cazurile excepţionale în care vorbim de gresie, de parchet etc.etc. covorul devine metaforic şi e prezent prin absenţă.

P.S. :  dacă minciuna e pusă în faţa unei oglinzi şi deci, imaginea e inversată, nu înseamnă că minciuna se transformă în adevăr.

Enfolded In The Canvas Of Love

Give away your soul

Its laceration

Must be done

In alphabetical order

Deepen yourself in a letter

Soon a shroud will be used

Your soul

World’s ruination

Give away your palace

Its ransom

Can’t be paid

With a quarter of time

Embrace valediction

With your uneven wings

Your world

An empty cup of coffee

Give away your shadow

Its semblance of reality

Can’t be exchanged

For a capsule of dust.

Take a jump

Into pain

Your soul

World’s abysin.

Your soul

Love’s resurrection

P.S. :  Până la urmă, cine are nevoie de cafea cu zâmbet?

Despre cafeaua pe care nu ai băut-o niciodată sau cum să îţi traduci sufletul

Mergi încet, foarte încet, aproape că nu te mişti. Nu îţi dai seama dacă tu eşti cel care face mişcările sau dacă te împinge uşor vântul vreunui gând nenumit sau al vreunui sentiment dornic de evanescenţă.

Te plimbi acum pe corzile viorii ăsteia ca şi cum nu ţi-ar fi greu să îţi păstrezi echilibrul în momentul în care păşeşti pe linia orizontului, nu eşti artist de circ, nu eşti călător, nu eşti nici măcar artist, dar mergi încet, foarte încet.

Din când în când mai faci câte un salt pe corzile vecine ca şi cum ai sări dintr-o lume într-alta. Tu nu ai probleme. Te adaptezi repede, dar te mişti încet, foarte încet.

Acum priveşti gâtul viorii ca şi cum l-ai fi sărutat de fiecare dată când îţi tremurau buzele sau ca şi când ţi-ai fi trecut braţele în jurul lui ori de câte ori simţeai nevoia de o fărâmă de uman.

Desfaci încet, foarte încet o coardă. O arunci în jurul gâtului tău, o înfăşori de câteva ori, cât să pară că ai realizat un nod aproape gordian, te mişti încet, foarte încet şi arunci coarda şi în jurul gâtului iubit poate de tine, vioara nu răspândeşte parfum de revoltă, dar muzica pe care o auzi îţi spune că nu e nici parfum de resemnare şi înfăşori, înfăşori până când arcuşul se umple de picături de sânge.

[…]

Încet, foarte încet.

P.S. : oare de câte cafele ai nevoie ca să c(itesti)unoşti un om?

M-am întâlnit cu întâlnirea şi cu poliptotonul

Ai învăţat să scrii infinitul cu minusculă şi ai impresia că ţi-ai depăşit limitele. Nu e un lucru rău, nu foarte rău în orice caz.

Ai învăţat şi cum să faci omletă fără să spargi ouă şi ai impresia că eşti bucătar în ale existenţei. Nu e un lucru bun, dar nici foarte rău nu e.

Ai învăţat să respiri prin cuvinte şi acum crezi că plămânii îţi sunt redundanţi. Nu e tocmai conform cu realitatea, dar până la urmă, nici sufletul nu e mijlocit de realitate.

Ai învăţat cum să separi cerul de pământ fără să te ajuţi de orizont. Nu eşti un om puternic, dar nici lumea nu ţi-a căzut de pe umeri.

Ai învăţat să numeri sentimentele şi acum crezi că până la urmă, sufletul tău e legat de realitate. Nu cred că ai numărat şi infinitul, ăla scris cu majusculă bineînţeles.

Ai învăţat cum se scrie inefabilul şi acum te întrebi ce litere ai uitat să foloseşti.

[…]

M-ai învăţat?

P.S. : de dragul omonimiei sintactice mă arunc de pe litera cea mai înaltă din alfabetul primordial, mă arunc de pe infinit.

Despre inima care nu are contur sau cum să realizezi transcrierea fonetică a sentimentelor

Cafea, cafea, cafea! Întotdeauna ai nevoie de cafea şi cafeaua are şi ea nevoie de tine, atâta doar că nu vrea să devină dependentă de tine, iar tu, tu n-ai cum să devii dependent de ea. Tu eşti dependent de oameni! Parcă ţi-am mai zis că oamenii nu sunt pentru tine, dar o să-ţi mai aduc eu aminte din când în când, nu-ţi face griji!

Astăzi iar ai avut nevoie de cafea şi tot astăzi te-ai îmbrăţişat cu una bucată suflet neimpozabil şi totodată neaccesibil, dar numai dacă nu îl iubeşti şi dacă nu îi protejezi aripile cu mişcarea genelor tale, dar ai noroc că genele tale sunt lungi.

Ai vorbit astăzi chiar şi despre teatru. Nu-i aşa că ţi-e dor de Cehov? Ibsen ar fi gelos, dar nu te mai întreb nimic.

Domnul acela cu ochelari ţi-a vorbit despre ţările nordice, despre ţările asiatice şi tu vorbeai despre iubirea ta pentru nemtialand şi despre francezi şi tot discursul era în limba engleză, iar timpul, timpul se uita uimit la voi gândindu-se că până la urmă, oamenii n-au uitat să comunice. Nu mai zic nimic despre zâmbetele dintre voi!

Ai fost apoi într-un loc în care oamenii voiau să te simţi ca acasă şi te-ai aruncat puţin în braţele lui Shakespeare, ale lui Milton, ale lui Dickens, ale lui Elliot că aveai nevoie de îmbrăţişări şi apoi, tânărul domn cu ochelari ţi-a vorbit despre matematică, despre singurătate şi apoi, v-aţi zâmbit, aţi mai vorbit şi v-aţi zâmbit iar.

Ai mai vorbit şi ţi-ai mai zâmbit cu un domn care ţi-a zis că domnul Camus, domnul Pennac, domnul Flaubert vorbesc despre ale vieţii într-o manieră plăcută, iar mai apoi, ţi-a vorbit de ceea ce Dumnezeu a inventat pentru ca London să se simtă neputincios, dar tu l-ai convins că respective creaţie e demnă de iubit ( naturlich! )!

Sufletul ăla pe care l-ai tot îmbrăţişat astăzi a zâmbit şi el. Deci, ce zici? Putem vorbi despre momentele alea pasagere pe care tu eziţi a le numi fericire?

P.S. : Inima care nu are contur nu înseamnă că nu are conţinut.

Sunetul iubirii e acuvânt

Ea : Mi-am prins sufletul cu un ac de siguranţă de reverul cămăşii tale, dar nu pentru că vreau să fiu aproape de tine, nu pentru că te iubesc, nu pentru că aş crede în obliterarea trecutului, ci pentru că aveam nevoie de o bucată de material, o bucată de palpabil de care să mă agăţ ( să nu îmi spui acum că mă folosesc de tine ).

El : Te iubesc.

Ea : Să nu îmi ( mai ) spui ( niciodată ) că mă iubeşti şi dacă totuşi îmi spui, aruncă-ţi cuvintele în malaxor şi apoi, îmbracă-te doar cu consoanele dacă se întâmplă să îţi fie frig, caută-le, refă  drumul.

P.S. : Înainte de a vorbi despre iubire, ai face bine să îmbraci haina muţeniei.

Despre cafeaua cu gust de târziu sau cum m-am lăsat de fumat

-Ai fost fum de ţigară, te-ai mişcat uşor, uşor, mi-ai umplut pieptul cu o ameţeală plăcută şi amară, iar mai apoi, ai dispărut şi în final, mi-ai însemnat trupul şi sufletul cu scrum de ţigară, a ars timpul, au ars ochii mei, iar acum arde inima.

-Nu spune asta, te rog.

-Nu mai spun, acum m-am lăsat de fumat.

P.S. : mecanica inimii se învaţă fără manual.