Despre ceasul cu 3 ticăituri sau cum să te obișnuiești cu schimbarea

Așează-te pe primul ticăit pe care îl visezi. Să nu crezi că e un lucru rău să visezi timpul sau să rămâi în același loc mai mult de un ticăit. Nu e un lucru rău nici să visezi.

Bătrânețea, apropierea și visarea nu sunt sinonime, poate se învârt din când în când în același atom semantic, dar nu te apuca să cauți semnificații acolo unde nu sunt. Nu mai diviza atomi, n-ai timp pentru așa ceva. E de ajuns să știi că se poate. Dar ar trebui să cauți ceva – mereu.

Îmbătrânește apropiindu-te de visare.

Sau visează că nu te apropii de bătrânețe.

Îmbătrânește visând mereu apropierea.

Nu visa apropierea, trăiește-o și îmbătrânește.

Apropie-te de bătrânețe visând.

Visează până îmbătrânești în apropierea unui înger care îți zâmbește.

Visează bătrânețea ca pe o apropiere între două bucăți de granit, de culori diferite, una roșie, alta galbenă, iar treptat granitul va eroda, dar pare-se că dispare doar stratul de suprafață spre a permite o mai bună apropiere față de vecinătate. Apropierea dintre ele va fi foc.

Fii un visător bătrân apropiat de semnul întrebării.

Apropie-te de visare și îmbătrânește.

Îmbătrânește întru visare și apropie-te de cealaltă pernă pernă din patul tău, perna aia cu flori de cireș sau cu o mică floare de cactus cusută de mână imediat lângă nasturii care închid în ei aripile visătorilor care s-au sacrificat întru somn în doi.

Visează bătrânețea și trezește-te aproape de oameni.

Apropie-te de bătrânețe iubind visătorii.

Iubește visarea și nu uita că a îmbătrâni înseamnă a-ți trăi povestea cu totul.

Apropie-te de visare cu pași mari, cu păși mici, cu pași potriviți pentru a face înconjurul lumii tale interioare, iar când ai ajuns în locul din care ai plecat și ți se pare că ai îmbătrânit, scrie tot ce ai văzut pe cel de-al doilea ticăit pe care îl vezi.

Visarea ta e apropiere, dar nu întreba de ce te apropii, ai să îmbătrânești cu întrebarea pe gene și ai să uiți să trăiești, să simți. Nu uita să simți, mai ales atunci când apropierea-ți perforează epiderma și strecoară în tine praf de stele. Cineva spunea că suntem praf se stele.

Îmbătrânirea nu a însemnat niciodată lipsa apropierii sau a visării, mai ales dacă știi să-ți alegi cuvântul în care vrei să te pierzi.

Îmbătrânirea înseamnă visare în măsura în care știi să te apropii de cel de-al treilea ticăit pe care îl auzi – magia se ascunde, de obicei, printre toate lucrurile pe care le arunci.

 

P.S.: îți (mai) place cafeaua (acum poți să spui „te iubesc”? ) ?

Reclame

Dacă te agăţi de trecut, să nu te întrebi de ce ai răni pe bucata aia de imaterial

Te-ai învârtit cu ochii ridicaţi spre cerul gurii şi îţi ziceai încontinuu că tu nu eşti schimbat şi într-un fel, aveai dreptate. Nu te-ai schimbat. Dar ce cauţi în gura schimbării? De ce îi priveşti cerul? Ce cauţi lângă amicul tău Berkeley? Nu te vede nimeni, nici măcar el nu te vede. Ştiu că te întrebi de ce se agaţă ei de trecut, de ce îşi fierb sângele în expresor şi mai ales, de ce tu nu ştii ce e ăla trecut.

P.S. : atunci când te întorci în trecut, înseamnă că nu eşti mulţumit de prezent?


Sunetul iubirii e acuvânt

Ea : Mi-am prins sufletul cu un ac de siguranţă de reverul cămăşii tale, dar nu pentru că vreau să fiu aproape de tine, nu pentru că te iubesc, nu pentru că aş crede în obliterarea trecutului, ci pentru că aveam nevoie de o bucată de material, o bucată de palpabil de care să mă agăţ ( să nu îmi spui acum că mă folosesc de tine ).

El : Te iubesc.

Ea : Să nu îmi ( mai ) spui ( niciodată ) că mă iubeşti şi dacă totuşi îmi spui, aruncă-ţi cuvintele în malaxor şi apoi, îmbracă-te doar cu consoanele dacă se întâmplă să îţi fie frig, caută-le, refă  drumul.

P.S. : Înainte de a vorbi despre iubire, ai face bine să îmbraci haina muţeniei.

Despre cafeaua cu gust de târziu sau cum m-am lăsat de fumat

-Ai fost fum de ţigară, te-ai mişcat uşor, uşor, mi-ai umplut pieptul cu o ameţeală plăcută şi amară, iar mai apoi, ai dispărut şi în final, mi-ai însemnat trupul şi sufletul cu scrum de ţigară, a ars timpul, au ars ochii mei, iar acum arde inima.

-Nu spune asta, te rog.

-Nu mai spun, acum m-am lăsat de fumat.

P.S. : mecanica inimii se învaţă fără manual.

Despre infinitul împărţit în două părţi egale sau doi ani de CAFEAVECSOURIRE

Doar un zâmbet.

O cafea cu zâmbet şi puţin, foarte puţin suflet.

Iubire cât să nu îţi fie frig şi cât să crezi că aripile tale se odihnesc zburând.

Atingeri de suflete şi din când în când îmbrăţişări între etern şi efemer.

Ne-tăcere pentru că renasc cuvintele în inima mea.

Iubire cât să nu crezi că sunt lipsită de sentimente şi cât să crezi că există un zburător.

Dimineţi fără cafea în care ai căutat zâmbet şi ai lăsat timpul să îţi plângă pe umăr.

Emoţie pentru că actorul a sărutat asfaltul, el e zburător.

Cântec de aripă frântă şi opisul clipelor fericite.

Alma mater ptr gânduri inefabile, visuri deloc fezabile şi sentimente, foarte multe sentimente.

Firmin şi generaţia X.

Există romancieri care nu au scris conform canoanelor gramaticale : Balzac, Joyce, Celine,

Cortazar, Lezama Lima etc. şi au fost scriitori excelenţi, din când în când şi eu uit de gramatică, dar eu nu sunt scriitor.

Amurgul gândurilor pentru că nu doar francezii îl iubesc pe Cioran.


Cu timp şi cu suflet se rezolvă multe probleme.

Un suflet arzând în mare de timp.

Zâmbet, efigie a sufletului şi nu, nu am uitat de cafea şi nici de ochelari.

(Â)Astăzi ne pierdem în tot, ne regăsim în tot şi facem schimb de suflete, empatia prevalează.

Miroase a iubire şi a cafea.

Bilet dus-întors către linia orizontului, întâlnire cu zburătorul şi cu tot ceea ce înseamnă infinit.

Efuziune pentru că încă există sentimente.

Timp şi suflet, cam astea sunt lucrurile care le lipsesc oamenilor.

Mă înclin reverenţios în faţa tuturor celor care au citit, au băut, au iubit, au simţit cafeaua cu zâmbet şi celor care mi-au respectat cuvintele şi defectele.

Vă mulţumesc.

P.S. : Doi ani de cafea cu zâmbet ( prima postare- 13 aprilie 2007, ora 00.54 )

Despre recesiune sau cum să iubeşti evanescenţa.

Un timp, un suflet, un infinit nu îţi sunt de ajuns. Te-ai aruncat în cer, ai căzut în tine.Te-ai ridicat şi ai plecat mai departe, mult prea departe.

O piatră a căzut peste inima ta. Inima a început să verse cântecul pianului făcut din copacul însingurării, s-a mişcat o dată, s-a mişcat de două ori.

A murit.

Ai luat piatra, ai băgat-o în buzunarul de la piept şi erai fericit.

Aveai inimă.

A început să plouă. Ai început să plângi, ţi-era frig.Ai început să simţi,

ţi-era frig.

Ai scos piatra din buzunarul de la piept, iar piatra a început să vorbească. Îţi vorbea despre tot ceea ce ai pierdut, îţi vorbea despre singurătatea primului om care şi-a folosit sufletul ca să lege pământul de cer, îţi vorbea despre timp şi despre nisip.

Ai aruncat piatra.

Aveai nevoie de o inima, iar timpul s-a oferit să îţi vândă un ceas pe care tu l-ai cumpărat. Tic-Tac. Tic-Tac. Acum eşti fericit?