Despre miopie sau cum să-ţi înfrângi teama de a iubi

-Zidul ăsta nu vrea să se deschidă.

-Dar zidurile nu se deschid, ele ascund lumea.

-Zidul ăsta nu vrea să mă lase să-l ating.

-Dar zidurile pot fi atinse, pot fi dărâmate, pot fi reclădite.

-Zidul ăsta nu vrea să-mi asculte povestea.

-Zidurile n-au urechi şi n-au ochi, n-au cum să te asculte.

-Nu vrea să mă strângă în braţe.

-Nu-ntelegi că nu te poate strânge-n braţe? N-are braţe!

-Dar ai zis că zidurile pot fi atinse.

-Îl poţi atinge, dar el nu te poate atinge.

-Îi simt atingerea, răsuflarea, simt durerea lui şi simt cum muşcă timpul din el.

-Zidurile nu au viaţă!

-Zidul ăsta e viaţa mea.

…

Chiar şi sufletele suferă de miopie, iar de cele mai multe ori, zidurile sunt ferestre.

Cafea cu ciocolată şi cappuccino dulce

În seara precedentă instituţia paternă m-a întrebat dacă doresc a realiza o mini-excursie, iar răspunsul meu afirmativ a condus la o zi de sâmbătă fantasmagorică ( da, da, fantasmagorică ).

M-am smucit din braţele somnului încă de pe la 2 a.m când nu reuşeam să adorm şi apoi, la 5 şi niţeluş, eram pe drumul către motivul sâmbetei ca bucurie.

Sinteză : drum lung, natura s-a strecurat în mine şi a creionat puţintică perfecţiune ( nu, nu, asta nu înseamnă că sunt perfecţiune ), discuţii interminabile cu zeităţile montane, excursie clasică pentru orice turist aflat în slănic prahova, mină de sare, 208m, întâlnire cu Decebal şi cu Traian şi cu Eminescu, atmosferă proustiană, frig, turişti de pe meleaguri non-mioritice care cunoşteau limba română, dar nu o vorbeau prea bine, care aveau probleme CU Cafeaua şi au apelat la mine pentru ajutor ( tocmai eu să nu-i ajut CU Cafeaua ? ), i-am ajutat să obţină cafea, mi-am luat şi eu cafea şi zâmbetul reciproc a fost stimulentul meu afectiv, m-a luat cu simţire şi cu sentimente şi nu îngheţasem ( nu, nu am îngheţat, simt ) , l-am părăsit pe hades şi apoi, am iubit drumul spre casă ( drumul către locul fără de casă a fost asezonat de ploaie şi de “şi ce dacă e vânt? şi ce dacă sunt ploi? [...] ne-aţi puterea, ne-aţi dat speranţa, de a fi-mpreună mereu! “-iris, iris, da, iris ), scurt şi la obiect.

P.S. : oboseală, oboseală, m-ai făcut să scriu altfel ( nu, nu e jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, dar astăzi, acum, aici, cuvintele au iz de confesiune, sunt vulnerabilă, aşa că, să nu loveşti cu ochii închişi, nu care cumva să dai în suflet ).