Sunetul iubirii e acuvânt

Ea : Mi-am prins sufletul cu un ac de siguranţă de reverul cămăşii tale, dar nu pentru că vreau să fiu aproape de tine, nu pentru că te iubesc, nu pentru că aş crede în obliterarea trecutului, ci pentru că aveam nevoie de o bucată de material, o bucată de palpabil de care să mă agăţ ( să nu îmi spui acum că mă folosesc de tine ).

El : Te iubesc.

Ea : Să nu îmi ( mai ) spui ( niciodată ) că mă iubeşti şi dacă totuşi îmi spui, aruncă-ţi cuvintele în malaxor şi apoi, îmbracă-te doar cu consoanele dacă se întâmplă să îţi fie frig, caută-le, refă  drumul.

P.S. : Înainte de a vorbi despre iubire, ai face bine să îmbraci haina muţeniei.

Dulcea batere de vânt şi dreptul la visare

Stai preţ de câteva secunde pe podul palmei, numeri zilele în care ai fost fericit pe degete, iar mâna ta stânga are prea multe degete sau poate nu ştii tu să numeri fericirea.

Te arunci într-un ochi de apă, găseşti un suflet şi respiri sacadat. Eşti viu. Marea e acolo. Tu nu eşti mare. Tu nu eşti suflet. Ai uitat să respiri.

Îţi ştergi buzele cu şerveţelul ăla găsit în pachetul de cărţi pe care nu le-ai citit şi nici nu le vei citi. Ai îmbătrânit, eşti obosit. Nu mai ai timp. Ţi s-a întins nefericirea pe chip.

Zâmbeşti. Ţi-ai văzut viaţa scrisă pe şerveţel. Îl mototoleşti şi îl arunci în tine. Nu eşti plin de mizerie, eşti plin de tine.

Te-apropii de cer. Scara ta către cer mai are încă trepte. Ţi-ai sfărâmat oasele şi le-ai făcut trepte. Ţi-ai smuls venele şi le-ai făcut sfori, voiai să-ţi dirijezi sentimentele. Ţi-ai scos inima şi ai muşcat vorace din ea, avea un gust fad, dar ţi-a potolit foamea.

Eşti sătul acum, nu mai vrei cerul.

Despre a simţi sau cum arde timpul în polisul sufletului

În mâna dreaptă îşi ascunde sentimentele, în timp ce, cu mâna stângă loveşte în sufletele tuturor celor din jur, dar nimeni nu se fereşte din calea loviturii. Cu o voracitate arzândă, toţi se înfruptă din acest corn al abundenţei, toţi caută durerea.

Stau toţi pe un pat de tăcere şi se învelesc cu resemnarea.

Stau toţi cu mâinile întinse spre cer, suferinţa lor e o oblaţie închinată orizontului.

Stau toţi pe un pat de lacrimi şi îşi aştern capul pe miile de cioburi care au tăiat ceruri, au tăiat inimi şi au tăiat aripi, dar nimeni nu protestează.

A obosit. Mâinile nu-i mai aparţin.

Despre basme sau cum iubeşte pianistul

Se făcea că era timp şi se făcea că timpul era un pian, iar cele 88 de bucăţi de lume nu mai purtau numele de clape şi dacă îl purtau, s-au dezbrăcat de el peste puţin timp, foarte puţin, un suflet de ceas şi clapele alea erau cărţi, iar lumea se ascundea în ele.

Eu mă ascundeam în no man’s land şi cântam. Cântam despre minunata lume nouă, cântam frânturi de epopee, cântam Epistula ad Pisones că doar e rost de artă poetică, cântam trestia revoltată, iar Blaise Pascal nu m-a oprit, a zâmbit aprobator, că şi când ar fi ştiut că eu cântam viaţa. Cântam Ibsen şi avocatul Helmer era cât pe ce să mă confunde cu soţia lui, cântam războiul fluturilor, cântam pescăruşul, cântam cafeaua cu zâmbet.

Cântam, iar Tantal, în avariţia sa mi-a zdruncinat visele, încercând să mi le fure, dar mare noroc am eu că zeii l-au pedepsit, căci, altfel, astăzi aş fi rămas fără vise.

Se făcea că Aristofan îmi vorbea despre nori şi despre avariţie, ca şi când Moliere nu mi l-ar fi aşezat în palme pe bătrânul Harpagon.

Se făcea că eu cântam.

P.S. : eu nu pierd timpul, timpul mă pierde pe mine.