I-ar plăcea ca pentru un infinit şi o pătrime, că aşa credea că se măsoară timpul, în infinituri mai mici şi din când în când mai mari, mai ales atunci când iubea, dar din fericire pentru cei care nu prea au timp, nu iubea foarte des, să se strecoare printre atomi infinitezimali ai cuvântului.

Nu voia să devină literă şi nu voia să fie cuvânt, voia doar să încerce profunzimea abisului aruncându-şi mai întâi sufletul. Îi era oarecum teamă să nu se piardă, avea nevoie de certitudini la care ar fi renunţat apoi cu ochii deschişi către cuvânt.

Un infinit l-ar petrece privind învelişul cuvintelor, ar verifica palpabilitatea acestuia, apoi, pe cea a cuvintelor dezgolite de timp, de înveliş şi de însemnătate, aşa că, poate şi-ar dori să fie sens, să fie nonsens atunci când (nu) măsoară timpul în infinituri mari.

O pătrime de infinit ar petrece-o căutând drumul către incipit, s-ar dezice de pofta de cuvânt, de sensuri, de nonsensuri.
Apoi, cu nimicul rămas din infinit, s-ar îmbrăţişa până şi-ar pierde învelişul, timpul, însemnătatea.

P.S. : Cel mai greu e să măsori infinitul cu ochii deschişi.