Se făcea că era timp şi se făcea că timpul era un pian, iar cele 88 de bucăţi de lume nu mai purtau numele de clape şi dacă îl purtau, s-au dezbrăcat de el peste puţin timp, foarte puţin, un suflet de ceas şi clapele alea erau cărţi, iar lumea se ascundea în ele.

Eu mă ascundeam în no man’s land şi cântam. Cântam despre minunata lume nouă, cântam frânturi de epopee, cântam Epistula ad Pisones că doar e rost de artă poetică, cântam trestia revoltată, iar Blaise Pascal nu m-a oprit, a zâmbit aprobator, că şi când ar fi ştiut că eu cântam viaţa. Cântam Ibsen şi avocatul Helmer era cât pe ce să mă confunde cu soţia lui, cântam războiul fluturilor, cântam pescăruşul, cântam cafeaua cu zâmbet.

Cântam, iar Tantal, în avariţia sa mi-a zdruncinat visele, încercând să mi le fure, dar mare noroc am eu că zeii l-au pedepsit, căci, altfel, astăzi aş fi rămas fără vise.

Se făcea că Aristofan îmi vorbea despre nori şi despre avariţie, ca şi când Moliere nu mi l-ar fi aşezat în palme pe bătrânul Harpagon.

Se făcea că eu cântam.

P.S. : eu nu pierd timpul, timpul mă pierde pe mine.