Despre vulnerabilitate sau cum iubesc miopii

-Tu să nu-mi spui mie că mă cunoşti, că asta chiar că  nu pot s-o cred.

-În fiecare dimineaţă, stai câteva minute cu capul sub pernă că să-ţi dezlipeşti visele de tâmple.

-Îmi place să lenevesc puţin dimineaţa până să mă trezesc, asta e tot.

-Când pui cafeaua-n ibric, presari toate temerile tale, le amesteci repede-repede ca să fii sigură că se contopesc cu zahărul.

-Adică, dizolv zahărul înainte de a pune cafeaua, aşa am învăţat eu să o pregătesc.

-Când îţi speli mâinile şi faţa, iei marea în palme şi o săruţi uşor, îţi gâdilă degetele şi o laşi să plece, ştii că se întoarce la tine, totul se întoarce la tine.

-Da, apa e rece şi nu-mi place să o ţin prea mult timp în palme, mi se face frig.

-Apoi, când te îmbraci, te uiţi la curcubeu, împleteşti câteva fire din suflet şi trupul tău devine culoare, valsezi cu umbrele.

-Mă hotăresc greu cu ce să mă îmbrac, mai ales dimineaţa.

-Când mănânci o felie de pâine prăjită, muşti uşor-uşor din timp şi te arunci în cuvinte.

-Mă gândesc la ceea ce am de făcut în ziua respectivă.

-Atunci când vorbeşti, buzele tale sunt „le mot juste” de care vorbea flaubert, cu sărutul tău ai putea hrăni o lume întreagă.

-Vorbesc mai puţin pentru că sunt somnoroasă.

-De-ai şti tu cât te iubesc.