M-am nascut vanator de recompense. Pentru a obtine recompensa, trebuie sa fac TOTUL, deci incepand de cand m-am nascut, am incercat sa fac tot. Toti ceilalti ma platesc su sentimente, cu zambete, uneori false, alteori nu, depinde de cum ninge intr-o zi de vara. Ei bine, nu pot sa zic ca ma descurc prea bine in ceea ce priveste meseria pe care am primit-o la nastere, dar e de apreciat ca ma simt in stare sa vanez chiar si atunci cand nu sunt platita cum trebuie. Si totusi, cine sunt eu sa stabilesc calitatea serviciilor mele? Ei bine, ma multumesc si cu mai putin, chiar si cu foarte putin, insa nu puteti voi sa ma invatati sa ma multumesc cu nimic.
Tu cine crezi ca esti? Vrei sa imi spui ce simt? Vrei sa imi spui ce simti? Prea bine, vorbeste cat vrei. Sunt un foarte bun ascultator, dar te implor sa nu ranesti tacerea. Tacerea are sentimente, stie ce vrea de la mine si ma roaga s-o tin in brate.Stii doar ca eu sunt receptiva si glasul ei mult prea dulce m-a ademenit.Dar, continua sa spui ceea ce aveai de spus. Parca spuneai ceva de o iubire? Am auzit te iubesc? Suna bine, dar eu nu mai aud. Sau poate nu stii tu sa vorbesti. Sopteste-mi..
Va mai spun inca o data. Voua va las TOTUL. Lui ii las nimic.Va intrebati cine e el? El este un calator ratacitor in universul sufletului meu, ratacirea sa a devenit demult dulcea mea pierdere de sine. Si totusi, nimic. Cred ca sunt prea darnica. Dar darnicia este o calitate. Asadar, nu-mi pare rau pentru ca sunt ceea ce sunt.Nu-mi pare rau pentru ceea ce simt. Nu-mi pare rau pentru nimic.
Tot ce ai, tot ce nu ai, tot ce vrei, tot ce nu vrei, eu am stiut sa inteleg. Dar poate ca trebuia sa nu ma fi pierdut. Acum trebuie sa iti cer ajutorul. Trebuie sa ma regasesc in tine, dar cred ca tu ai plecat demult.Niciodata, nicaieri, niciunde, nimeni, acestea sunt elementele povestii mele al carei fir narativ penduleaza intre vis si realitate.Stii ce mi se pare ciudat? Ca praful de soare pe care il mai aveam pe gene a disparut o data cu lacrimile, iar soarele nu ma mai poate atinge.In ceasca de cafea se zaresc cateva farame de soare.
O sa am o rafuiala teribila cu cel ce a inventat fericirea.Lucruri marunte, zise el. Ei bine, ce ramane de facut cand lucrurile acelea marunte dispar sau se transforma in imagini pale, imagini care ilustreaza ce ar fi putut sa fie, ce a fost, dar nu ce va mai fi. Adica, vine el si imi spune mie ca fericirea e inventia lui.Ei bine, atunci trebuia sa lase manual de utilizare, ca doar nu ne-am nascut invatati. Sau mai bine, ar fi trebuit sa ne lase pe fiecare dintre noi sa o descoperim. Eu am plecat sa caut fericirea, dar mai intai trebuie sa imi fac bagajul.
Cateva clipe s-au asternut peste povestea mea, cateva picaturi de ploaie de suflet s-au evaporat, cateva vise au mai murit, cateva zambete au uitat sa mai apara, cate lucruri mai sunt de facut. Am uitat sa spun ca ultima recompensa pe care ar fi trebuit sa o primesc era fericirea. Dar am demisionat inainte de a afla de existenta ei.Ei bine, poate vreodata, fericirea ma va descoperi pe mine si daca vrea, o las sa ma reinventeze. Pana atunci, ma duc sa imi beau cafeaua.


P.S. : dragostea ucide.